O viziune asupra vietii - Asociația Pro-vita

O tehnică, ce permite intervenţia asupra fondului genetic al omului încă din
primele lui zile de viaţă, este tehnica eşantioanelor cu vilozităţi corionice şi se
realizează la a 11-a săptămână de sarcină. Ea constă în analizarea cromozomilor din
celulele prelevate din placentă, prin biopsie. Se pot detecta în felul acesta anomaliile
în cazul sindromului Down.
Motivaţia de bază, pentru care se recurge la diagnosticul prenatal, se reduce nu
la înregistrarea datelor necesare unei naşteri fără riscuri, ci la identificarea
deficienţelor genetice sau la determinarea sexului. Noile progrese ale ingineriei
genetice fac posibilă intervenţia asupra patrimoniului genetic al embrionului, încă
din primele faze ale evoluţiei sale. De aceea, prin diagnosticul prenatal nu se
urmăreşte decât selecţionarea embrionilor şi impunerea unei soluţii fatale. Pericolul
unor eventuale malformaţii îi determină pe părinţi să avorteze copilul. Un rezultat
definitiv asupra unui asemenea diagnostic îl oferă doar testele de diagnostic.
Oricât de perfecţionate ar fi tehnicile, rezultatul nu este niciodată sigur, iar
riscurile sunt multiple. În urma acestor intervenţii, care presupun pericolul
înţepăturii cu acul în timpul puncţiei, mulţi copii au rămas mutilaţi. Studii recente
arată că testele de diagnostic (chiar amniocenteza) au o anumită influenţă asupra
dezvoltării membrelor copilului. Pot suferi, bineînţeles, infecţii cauzate de puncţie şi
femeile.
În Marea Britanie, testele cu vilozităţi corionice produc o rată a pierderii de
sarcină între 2 şi 5%. Iar din cei 10.000 de copii nenăscuţi, examinaţi prin
amniocenteză, 1% sunt avortaţi.
Problemele de natură etică apar şi atunci când trebuie să ne punem întrebarea, în
folosul cui se face diagnosticul prenatal? Statul finanţează testele de screening din
motive economice. Consideră că, prin eliminarea copiilor cu malformaţii, se vor
economisi banii cheltuiţi, după aceea, pentru îngrijirea lor. Programele de screening
prenatal duc la o politică de detectare şi de distrugere a copiilor invalizi, atitudine ce
imprimă în societate un mod de gândire jignitor la adresa oamenilor invalizi. Medicii
îşi justifică actele lor, argumentând că vor să-i ajute pe viitorii părinţi ca să facă
„alegeri bune“. Nu iau în seamă faptul că şi ei se mişcă într-un câmp al
probabilităţilor, fiind, cu toată tehnica înaltă şi abilitatea profesională, departe de
certitudine. Diagnosticul prenatal are o evidentă dimensiune eugenică. Pornind de la
modul în care părinţii reacţionează la dificultăţile ce le implică naşterea unui copil
handicapat, se profilează tot mai mult tendinţa, prin care atitudinea de a ameliora
suferinţa este înlocuită cu dorinţa de a elimina „normalitatea“.
5. HANDICAPUL
În cele mai multe locuri din lume, ca şi în România, oamenii rezolvă
problemele legate de handicap alegând soluţia ignoranţei sau a disperării. Este uitat
un lucru fundamental, propriu existenţei umane, acela că oamenii invalizi au aceeaşi
valoare umană ca oricare alt membru al societăţii. Oamenii, în cele mai multe cazuri,
91