O viziune asupra vietii - Asociația Pro-vita

134
Sociologii susţin că analiza evoluţiei divorţului poate pune în evidenţă
problemele stabilităţii din familie.15 Datele sumare care există pentru perioada
1972-1989 arată o creştere constantă a ratei divorţialităţii în ultimele trei decenii.
Totuşi, România, la acest capitol, stă mult mai bine decât ţările occidentale. SUA şi
URSS, până la destrămare, au fost ţările cu cele mai multe divorţuri în ultimele
decenii.
După al doilea război mondial, pe fondul unei uşoare deteriorări constante,
situaţia s-a agravat în perioada 1961-1965. Statul comunist, după 1965, a adoptat
câteva reglementări, care vizau protejarea familiei şi limitarea divorţialităţii
(Decretul 770 din 1 octombrie 1966 şi Decretul 774 din 1974). Şi până atunci,
legislaţia fusese revizuită de câteva ori la acest capitol. În 1948 au fost scoase din
Codul Civil câteva articole de bază referitoare la motivele de divorţ. Prin Legea 18
din 1948, divorţul a devenit dependent de justiţie.16 În 1954, Codul Familiei cerea
desfacerea căsătoriei doar în cazul decesului uneia dintre părţi, iar decizia legală era
dată numai dacă existau motive temeinice.
Legea din 1966 şi-a făcut efectul imediat, căci, un an mai târziu, a fost
înregistrat un număr minim de divorţuri. Din 1974, desfacerea căsătoriei putea avea
loc numai în cazul în care relaţiile dintre soţ şi soţie erau considerate iremediabil
deteriorate. Judecătorii aveau obligaţia de a cântări bine circumstanţele agravante.
Situaţia gravă de la începutul anilor ’60 a reapărut în perioada anilor ’80. După
1990, o dată cu schimbările majore din societate, rata divorţialităţii a crescut şi mai
mult, fără să atingă însă valorile din ţările din nordul Europei şi SUA.
Sociologii au individualizat câteva cauze ale acestor dezechilibre. În România,
numărul de divorţuri a crescut o dată cu accentuarea migraţiilor, mai ales de la sat la
oraş, determinate de industrializare, urbanizare şi destrămarea familiei tradiţionale.
Schimbările iniţiate la începutul anilor ’50 au impus un set nou de comportamente
oamenilor, fapt ce a determinat fărâmiţarea cutumelor tradiţionale. S-a redus, în
primul rând, controlul social local asupra oamenilor. O influenţă considerabilă, în
acest sens, au avut-o şi schimbările legislative, petrecute după 1990, schimbări care
„adaptau” România la Occident.
Dezechilibrele din interiorul familiei, care au deteriorat relaţiile dintre soţi, au
apărut în anii ’50, evoluând după aceea în mod agresiv. Astfel, rata divorţialităţii,
după cum arată anchetele sociologice ale vremii, a crescut mult în anumite judeţe.
Migraţiile s-au accentuat în perioada industrializării. Fenomenul debutase în
perioada interbelică, când societatea românească a fost supusă unui proces amplu de
urbanizare. Înainte de cel de-al doilea război mondial, divorţialitatea în mediul urban
era aproape de trei ori mai mare decât în mediul rural.17
15 Mihăilescu, Ioan, Familia în societăţile europene, Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1999,
p.104-105
16 Klilgman, Gail, op.cit., p. 61
17 Ibidem, p.62