O viziune asupra vietii - Asociația Pro-vita

121
educaţiei s-a deplasat tot mai mult spre zona familiei, care, ca toate entităţile şi
structurile specifice unei societăţi normale, a supravieţuit în afara politicii oficiale,
manifestând chiar rezistenţă la practicile puterii discreţionare.
4. Instituţionalizarea copiilor
Instituţionalizarea copiilor este o consecinţă a politicii paternaliste a statului
autoritarist şi a slăbirii autorităţii părinţilor.11 Mulţi copii au fost luaţi din sânul
familiei şi internaţi în instituţii speciale. Situaţia reală a acestui fenomen nu a fost
cunoscută până în 1990. Instituţiile specializate în acest sens la sfârşitul anilor ’80
nu mai puteau face faţă situaţiei, fiind mai mulţi copii decât paturi. În acelaşi timp, a
crescut de la an la an numărul mamelor care îşi abandonau copiii în spitale, copii
care, în majoritate, ajungeau în instituţiile statului.
La începutul anilor ’80, a devenit o practică frecventă abandonarea copiilor în
stradă, situaţie care nu a fost cunoscută decât după 1990. Statisticile arată că există
în medie 5.000 de copii, care stau pe străzi, în pieţe sau în gări, la nivel naţional, şi
aproape 1.500, în Bucureşti.12 Copiii străzii reprezintă o consecinţă directă a
politicilor din perioada comunistă, fiind un efect al destrămării familiilor. Pe lângă
copiii fără adăpost – copiii străzii – după 1989, a apărut şi o categorie impresionantă
de vagabonzi de ocazie. Aceştia muncesc pe stradă, ca să-şi obţină minimele
venituri. Cei mai mulţi dintre ei cerşesc, spală parbrizele autoturismelor, sau, foarte
puţini, practică activităţi de cărăuşie a coletelor, bagajelor etc. Copiii străzii, care în
majoritate provin din minoritatea rromă, prin activităţile lor, contribuie substanţial la
creşterea delincvenţei juvenile. O parte dintre ei se droghează inhalând substanţe
volatile halucinogene.13 Oficialii comunişti au trecut cu vederea acest fenomen.
Multe femei, care şi-au abandonat copiii în stradă, şi-au justificat gestul prin
invocarea lipsei resurselor materiale. După 1990, o parte dintre aceşti copii au fost
adoptaţi de familii de străini.
Instituţiile, în care ajungeau copii abandonaţi, înainte de 1990, erau diverse.
Unele asigurau adăpost pe termen lung orfanilor, altele, din aceeaşi categorie, erau
destinate orfanilor sociali, copiilor handicapaţi sau celor predaţi de bunăvoie de
familiile nevoiaşe. Cei care şi-au abandonat copiii au invocat mereu lipsa resurselor
financiare, necesare traiului normal şi educaţiei copiilor. Minorii abandonaţi se aflau
sub îngrijirea mai multor instituţii, patronate de Ministerul Sănătăţii, Ministerul
Învăţământului şi Ministerul Muncii. Ei erau repartizaţi în aceste locuri în funcţie de
vârstă, de starea fizică sau mentală.
11 Această idee a fost dezvoltată, cu multe argumente, la Tecliu, Valentina, Vina de a fi copilul străzii,
Bucureşti, Editura Oscar Print, 1998
12 Kligman, Gail, op.cit., p.256
13 Ibidem