O viziune asupra vietii - Asociația Pro-vita

74
cunoscute, până acum, presupun implicarea soţilor, a medicului terapeut, a
donatorului, a “mamei de împrumut” sau a familiei adoptive. Diferenţele dintre
aceste tehnici presupun fireşte şi apariţia unor deosebiri de abordare etică.
1.1 Inseminarea intracorporală
Metoda numită inseminare artificială (intravaginală, intracervicală sau
intrauterină) se foloseşte mai rar. În acest caz, sperma este transferată de medicul
terapeut în organul genital feminin. Fecundarea are loc prin intermediul medicului
terapeut. Sperma poate aparţine soţului sau unui donator. Se foloseşte spermă
prelevată cu puţin timp înainte de transferarea ei în căile genitale feminine sau
spermă conservată. La aceste metode apelează cei care “îşi propun” să evite
transmiterea unor boli genetice. Când există cazuri de sterilitate masculină, când nu
se recoltează spermatozoizii, prin masturbare, electroejaculare, biopsie testiculară
etc., este recomandată calea donării de spermă. Succesele acestei tehnici nu sunt
prea mari, atingând o maximă de 25%.
1.2 Probleme de natură etică la inseminarea
intracorporală
Inseminarea artificială, privită chiar prin prisma celor care o susţin, nu este o
metodă care să ofere multe reuşite. Se cer a fi îndeplinite condiţii stricte ca şansa de
reuşită să sporească. Succesul depinde de vârsta soţilor, de cunoaşterea ciclului lor
biologic, de starea psihologică conştientă sau inconştientă a femeii, de materialul
seminal ş.a. Aplicarea tuturor metodelor implică serioase probleme de natură etică.
În ceea ce priveşte asigurarea prezenţei soţilor, nu s-a găsit o soluţie acceptabilă în
legătură cu obţinerea materialului seminal bărbătesc. Se bucură de o anumită
legitimitate morală doar cazul prelevării spermei printr-un act sexual propriu-zis, de
la soţ. Este condamnată, bineînţeles, masturbarea, căci scopul nu justifică modul de
realizare.
Problemele se înmulţesc în cazul prezenţei a celei de-a treia persoane, a
donatorului de spermă. Codul Penal român, rămas neschimbat la acest capitol din
1964, sancţionează adulterul, adică intruziunea unei a treia persoane în interiorul
unui cuplu. Acest tip de familie nu mai este monogamică. Pe de altă parte, câtă
vreme nu tatăl este donator, avem de-a face cu sexualitate, nu cu procreare. Iar faptul
că donatorul rămâne necunoscut, condiţie respectată în majoritatea ţărilor, face să
apară dificultăţi în legătură cu opţiunile copilului. Este încălcat dreptul său natural
de a-şi cunoaşte propriii părinţi. Nu pot fi rezolvate, de asemenea, unele probleme de
natură psihologică. Tatăl copilului ştie că nu este şi tatăl biologic, ci doar tată din
punct de vedere juridico-afectiv. În acelaşi timp, apar dezechilibre la celălalt