O viziune asupra vietii - Asociația Pro-vita

119
niciodată pe măsura realităţii, astfel încât să conducă la diminuarea tensiunilor
sociale.
Statul promitea o gamă variată de beneficii pentru susţinerea femeilor şi
copiilor. Exista un sistem de alocaţii financiare acordate familiilor cu mai mulţi copii
sau în care doar unul din soţi era angajat. Soţiile celor care îşi satisfăceau stagiul
militar obligatoriu primeau sume acordate fie obligatoriu, fie suplimentar faţă de
alocaţiile pentru copii. Femeilor care năşteau li se acordau îndemnizaţii sau prime pe
toată durata vieţii, indiferent de venit. Alocaţiile pentru copii, în cazul când aceştia
urmau o formă de învăţămînt, erau prelungite până la absolvire, dar nu peste vârsta
de 25 de ani. Pentru fiecare naştere, după primul copil, femeile primeau o primă de
naştere. Alte măsuri vizau protejarea viitoarelor mame. Codul Muncii prevedea o
serie întreagă de norme pentru asigurarea protecţiei familiilor salariate cu copii.
Statul garanta concedii de maternitate plătite, în perioade pre- şi post-natale. După
terminarea concediului, femeile puteau să lucreze cu program redus. Cele gravide şi
mamele cu copii mici primeau îngrijiri medicale speciale iar cele care munciseră 25
de ani şi care născuseră cel puţin 3 copii puteau ieşi mai devreme la pensie, adică
mai devreme de 55 de ani (vârsta minimă era de 50 de ani).
În aparenţă, statul acorda prin intermediul femeilor un sprijin substanţial
familiilor. Beneficiile, însă, erau neînsemnate. Cuantumul alocaţiilor şi al salariilor
specifice au fost păstrate la acelaşi nivel pe parcursul întregii perioade 1977-1987.
Statisticile reale, date publicităţii după 1989, au arătat că populaţia a resimţit
scăderea puterii de cumpărare, creşterea inflaţiei şi degradarea traiului zilnic.6
Beneficiile acordate de stat pentru copil nu acopereau decât 20% din costurile
directe ale îngrijirii lui.7 Este adevărat că la veniturile obţinute în mod oficial ar
trebui incluse resursele dobândite de schimburile de bunuri între locuitorii de la oraş
şi cei de la ţară. De asemenea, trebuie luate în calcul şi activităţile economice
secundare ale familiilor, stare care s-a perpetuat şi după 1990.
Începând cu 1984, ca să-şi plătească datoriile externe, statul comunist a impus
pe plan intern o politică de austeritate extremă. Planificarea socialistă lua în calcul
toate compartimentele societăţii, inclusiv familia şi fiecare persoană în parte.
Fiecărui cetăţean îi era alocată o raţie lunară de alimente: 1,5 kg carne prelucrată,
1-½ kg orez, 10 ouă, 1 kg de brânză, 1 pachet de unt, 1,5 kg zahăr şi 0,5 litri de ulei
(în mediul rural) sau un litru de ulei (la oraş). Raţii uşor îmbunătăţite erau rezervate
femeilor gravide.8
Începând cu anii ’80, aproape toată populaţia României era subnutrită. Lipsa
hranei pentru femeile gravide a dus la un mare număr de naşteri premature (în 1989,
73% din totalul naşterilor erau naşteri premature). Mortalitatea infantilă avea una
dinte cele mai mari rate la nivel european (33,1 la mia de naşteri). Distrofia,
6 Kligman, Gail, op.cit., p. 86
7 Ibidem, p. 86
8 Ibidem, p. 153