O viziune asupra vietii - Asociația Pro-vita

112
Codul Penal din 1937 pedepsea (prin articolul 482) „delictul de avort, indiferent
dacă era săvârşit cu sau fără consimţământul femeii însărcinate.” Erau exceptate
câteva cazuri: cele autorizate din partea parchetului, „în urma cererii medicului
pentru a înlătura un pericol iminent, ameninţând viaţa femeii”, când sarcina agrava o
boală existentă şi punea viaţa femeii în pericol, neexistând o altă posibilitate de a-l
înlătura şi când unul dintre părinţi „era atins de alienaţie mintală şi pericolul trecerii
unei asemenea tare la copil era o certitudine” (art. 484).12
Codul penal din 1948 (republicat), în articolul 482, definea avortul ca fiind
„delictul comis de acela care, prin orice mijloace, provoacă întreruperea cursului
normal al sarcinii. Se făcea distincţie, de asemenea, între „avortul comis fără
consimţământul femeii” (pedepsit cu închisoare corecţională de la două la cinci
luni), „avortul comis de însăşi femeia însărcinată, necăsătorită, sau care a consimţit
ca altcineva să i-l provoace” (închisoare corecţională de la trei la şase luni) şi cel
comis sau consimţit de femeia căsătorită (închisoare corecţională de la şase luni la
un an). Nu se pedepseau avorturile avizate de medic, în condiţiile prevăzute în Codul
penal din 1937.13
Acest regim restrictiv s-a păstrat până în 1957. Decretul 463 (Buletinul oficial
nr. 26, 1957) modifică prevederile din Codul penal 1937 şi Codul penal 1948,
prevăzând pedepsirea avortului doar când acesta este efectuat în afara instituţiilor
medico-sanitare, sau dacă era efectuat în aceste instituţii, dar de către o persoană fără
calificare medicală de specialitate.14
Decretul 463 a legiferat de fapt avortul la cerere. Întreruperile de sarcină se
efectuau la cererea femeii, iar intervenţia chirurgicală trebuia să aibă loc numai în
instituţii medico-sanitare de stat. Codul Penal a fost modificat în acelaşi an,
aliniindu-se la orientarea proavort. Articolul 482 preciza că întreruperile de sarcină,
efectuate în afara instituţiilor medicale sau sanitare ori de către o persoană care nu
are calificarea necesară, erau sancţionate. Costul avortului era relativ mic,
aproximativ 2 dolari la cursul vremii. Liberalizarea avortului din 1957 a fost o
măsură cu caracter politic. Majoritatea ţărilor din lagărul comunist adoptaseră o
asemenea legislaţie (1956), după modelul sovietic. Uniunea Sovietică a reintrodus
avortul liber, în 1955, după o perioadă de interdicţie de aproape 20 de ani
(1936-1955).
Legalizarea avortului în România a condus la scăderea semnificativă a
populaţiei. La 1 octombrie 1966, Consiliul de Stat a emis Decretul 770 (completat
prin Legea 6 din 1973), prin care a fost reintrodus regimul restrictiv. România, în
felul acesta, a devenit o excepţie în sistemul statelor comuniste. Totuşi, avortul era
permis în câteva situaţii, când sarcina punea viaţa femeii în pericol, stare care nu
putea fi înlăturat prin alt mijloc, când unul din părinţi suferă de o boală gravă, care
12 Ibidem
13 Ibidem
14 Ibidem