O viziune asupra vietii - Asociația Pro-vita

123
În anul 2002, potrivit, potrivit datelor recensământului realizat de Institutul
Naţional de Statistici, un număr de 49.484 de copii nu au familii naturale şi trăiesc în
940 de instituţii de tip rezidenţial.16 Două treimi dintre aceştia se aflau în centre de
plasament iar restul erau internaţi în diferite instituţii sanitare (pentru copii cu
handicap, sau în centre speciale cu regim familial). Aproximativ jumătate din copiii
instituţionalizaţi au vârste cuprinse între 12-17 ani (cei mai mulţi fiind băieţi – 55%),
iar 85% dintre ei frecventează o instituţie şcolară.
O altă consecinţă a politicilor demografice comuniste a fost fenomenul
adopţiilor internaţionale. După 1990, foarte mulţi părinţi şi-au „vândut“ pur şi
simplu copiii unor familii din Occident. E vie în continuare tendinţa de-a încredinţa
copii mai ales străinilor. Se poate citi, în felul cum a evoluat acest fenomen,
deprinderea oamenilor, accentuată de practicile comuniste, de a renunţa la
responsabilităţile fireşti, de a diminua valoarea copiilor şi a vieţii afective. Modelul
omului filantropic se restrânge şi se amplifică cel axat pe egocentrism şi
mizantropie. Din păcate, această stare s-a extins şi cu aportul multor fundaţii străine,
care au investit efort uman şi financiar, mai ales pentru a mări numărul adopţiilor
internaţionale. Multe din aceste organizaţii, sprijinite de altele din ţară, provin din
ţări cu un standard înalt de viaţă şi cu un număr mare de familii, ce solicită copii
spre adopţie. În România, adopţiile internaţionale, în anumite perioade fără un cadru
juridic riguros, s-au transformat din activităţi filantropice în afaceri profitabile. În
decursul anului 1990, familiile româneşti au adoptat doar un număr de 1741 de
copii, cifră echivalentă cu cea a adopţiilor internaţionale în doar 3 luni (august,
septembrie şi octombrie) ale aceluiaşi an.17
În România tradiţională existase obişnuinţa ca, în anumite situaţii, îngrijirea
copiilor să fie făcută de către alte persoane decât părinţii biologici. Din 1990, această
tendinţă s-a transformat într-o mentalitate care stigmatizează societatea românească.
Pentru familiile sărace sau familiile de rromi, aceasta s-a dovedit a fi o cale de a
asigura resurse financiare pentru îmbrăcăminte, hrană, repararea locuinţelor. În cele
mai multe cazuri, tatăl şi-a manifestat dreptul patriarhal de a-şi îndemna soţia să-şi
vândă copilul. Cei mai mulţi consideră că prin adopţie internaţională le este
asigurată copiilor şansa de a ajunge în familii străine bogate.
Profesorul Andrew Bainham, specialist în dreptul familiei, la Universitatea
Cambridge, Marea Britanie, după un turneu în România (2003), în timpul căruia s-a
întâlnit cu oameni politici, avocaţi, asistenţi sociali şi ziarişti, a declarat că
autorităţile româneşti încurajează adopţiile internaţionale, în loc să le restricţioneze.
El crede că opinia publică ezită să ia o atitudine faţă de acest „export de copii”, care
deja „a devenit o afacere”.18 „Orice stat care apără drepturile copilului trebuie să
aloce un număr mare de resurse pentru a păstra copiii în familiile lor şi să-i protejeze
16 Ziarele „Curentul” şi „Jurnalul naţional”, 3 iunie 2003
17 Kligman, Gail, op.cit., p. 248
18 Ziarul „Evenimentul Zilei”, 1 iulie 2003