PDF - Limba Romana

Pe mine mie redă-mă 11
Vlad SĂRĂTILĂ
Poetul,
Sisiful şi noi
Am ales acest titlu pentru a-i
aminti cititorului binecunoscutul
Mit al lui Sisif (re)scris de Albert
Camus. Expun aici, pe scurt, fabula
mitului: Sisif a fost condamnat de
zei, pentru aroganţă, la o muncă
teribil de grea – să ridice pe vârful
muntelui un pietroi. Munca mai e şi
interminabilă: când i se pare eroului
că chinurile sale vor lua sfârşit, pietroiul
alunecă din mâinile-i slăbite
şi se rostogoleşte la vale, el fiind
nevoit să reia munca de la capăt.
Camus speculează momentul pentru
a-şi pune următoarea întrebare:
Ce gândeşte bietul Sisif atunci când
coboară iarăşi de pe munte? Altfel
zis, eseistul îi dă lui Sisif şansa unui
respiro şi, implicit, şansa de a gândi,
întrucât nu putea s-o facă atunci
când muncea din greu. Menţiona
undeva şi Eminescu în aforismele
sale că munca fizică extenuantă îl
îndobitoceşte pe om.
Întrebarea pe care ne-o punem
noi nu-i aceea dacă este sau
nu valabilă similitudinea Eminescu-
Sisif. Ceea ce ne interesează aici
este dacă Sisif al nostru a avut
şansa acelui respiro care i-ar fi
asigurat, presupunem, ani în plus
de viaţă şi de creaţie.
Răspunsul nu poate fi decât
categoric negativ. Atunci când urca,
Eminescu ridica pe munte Poezia.
Ea, capricioasă, când îl vedea
obosit sus pe Olimp îi fugea din
mâini şi el trebuia să coboare din
nou, ţinând subsuoară foile albe
ale Timpului: câte o coală de tipar
pe zi, adică vreo 20-30 de foi scrise
de mână – o trudă pe care doar un
Balzac putea să şi-o mai îngăduie.
Biografii serioşi ai lui Eminescu
vorbesc cu preponderenţă,
fără a ignora ipoteticul morb al
demenţei pitit în familia Eminovici,
despre mizerabilele condiţii în care
a fost nevoit să trăiască poetul:
odăi neîncălzite, haine mai mult
urzeală decât pânză, hrană când şi
pe unde apuca. Asta pe de o parte.
Pe de alta – muncă interminabilă,
istovitoare şi neplătită cu lunile.
Toate acestea au impus părerea
că societatea l-a ucis pe Eminescu,
părere împărtăşită, într-o măsură
mai mare sau mai mică, şi de Dobrogeanu-Gherea,
şi de Călinescu
şi, mai încoace, de Augustin Z. Pop.
A fost nevoie de intervenţia lui Perpessicius
ca să se pună capăt unor
speculaţii ieftine, de soiul aceleia că
odată, la o masă, acasă la actorul
Pascaly, Eminescu, venindu-i să
strănute şi neavând băsmăluţă, a
dus la gură şervetul de pe genunchi,
sau că mânca lacom mere. Intuiţia
ne şopteşte că ceva aici nu e la
cale. Amintim, cu titlu de argument,
romanul lui Irving Stone despre
marele Mikelangelo. În finalul său
găsim următorul pasaj: „La câteva
săptămâni de când a început să
picteze cupola Capelei Sixtine,
marele pictor şi arhitect a încetat să
mai vorbească cu oamenii. Avea un
fel de luciu în ochi şi nu mai avea
grijă nici de hainele pe care le purta.
Întreţinându-se ziua cu îngerii, nu
mai avea poftă de conversaţii cu
oamenii”. E ceva obiectiv în comportamentul
pictorului, ceva care nu
ţine neapărat de presiunea socială.
Alexandru Vlăhuţă îşi aminteşte că