PDF - Limba Romana

Grigore VIERU – 70 53
provocării mele făcând coadă să-mi
vadă Răstignirile.
Nebunia mea când mi-am
imaginat că-i posibil să forţez imposibilul
– unde? tocmai în Metropola
ateismului agresiv – se baza pe
faptul că Stalin era depus de mult în
Mauzoleu, că demascarea „cultului”
făcută de Hruşciov mai descreţise
minţile în artă, pe urmă – aveam
curajul necesar înfruntărilor după
experienţa unei expoziţii deschise
în cealaltă Metropolă a lumii, aflată
în plină concurenţă cu Moscova,
în New York, unde arta, sfidând
politicul şi conjunctura, se eterniza
umilind efemerul. În plus, ca dovadă
că nu eram chiar un „Don Quijote”
al himericei iluzii şi aveam un suport
moral, real, mă bazam pe faptul
că „aveam sală”. Prietenul nostru
comun, marele nostru prieten şi
personaj legendar la Moscova, mai
ales după ce făcuse „Anna Pavlova”,
încântându-i pe ruşi cu geniala
lor balerină, regizorul Emil Loteanu,
devenise Preşedintele Casei filmului
din Moscova. Ne promisese la
ultima lui vizită la Bucureşti că ne
pune la dispoziţie sălile noii Case a
filmului, cu spaţii generoase, aflată
în centrul capitalei. Noaptea de
care vorbesc era a patra de când
sosisem la Moscova şi noi, eu cu
prietenul Florin, cazaţi amândoi în
aceeaşi cameră de hotel destinată
mie prin Uniunea Scriitorilor, încă
nu dădusem de Loteanu. Era ca şi
dispărut din Moscova, deşi aflam
ştiri de la diverse persoane demne
de încredere că „nu-i plecat” şi
se „ascunde de noi”. Ceea ce mă
exaspera pe mine şi-l speria destul
de rău şi pe prietenul pe care-l mai
cărasem după mine cu tablourile
lui era faptul că amândoi, nici eu,
nici el, cu toate zbaterile punând
în mişcare o întreagă lume, nu
ajungeam la ele. Nu ştiam nici la
ce punct de vamă ajunseseră, nici în
ce magazie fuseseră depozitate şi-n
ce condiţii. Trebuie să spun că isprava
noastră se desfăşura în plină
iarnă rusească, cu geruri aspre şi
cu ninsori, altminteri, feerice, Moscova
fiind un vis mirific sub aceste
minunate ninsori ce transformau
întreg oraşul într-un decor de basm.
Nopţile într-o astfel de stare nervoasă,
când ne simţeam ca nişte
lei în cuşcă, închişi într-o cămăruţă
cu un singur pat, un singur scaun,
o singură masă şi o singură baie la
dispoziţia noastră, care nu ne-am
fi simţit în largul nostru nici într-un
apartament de protocol, de grija
tablourilor, ieşeam să ne plimbăm
pe străzi, la nimereală, frumuseţea
iernii şi frumuseţea vechilor palate,
străzi şi grădini ninse, troienite
siberian, ne încălzeau sufletele
ca mantaua cea nouă a bietului
Akaki Akakievici, amăgindu-ne cu
gândul că-n cele din urmă Emil va
apărea ca eroul cel bun, alinătorul
tuturor necazurilor şi, o dată cu el,
singurul care avea dreptul la vamă
să preia tablourile, vor apărea şi
ele, bietele făpturi nevinovate, ceşi
aşteptau împlinirea destinului
prin expunere. Ei, bine, chiar ca-n
filme, în cea de a patra noapte de
zbucium, aşteptare şi căutare, pe la
miezul nopţii, cum stăteam cu Florin
în Piaţa Roşie, dinaintea vestitei
Biserici cu turnurile ei aurite şi as-