PDF - Limba Romana

Co-Laborator 201
Cocteau, care neagă – desfiinţând
– „minunata” iubire mitologică, ne
reaminteşte că Jean Cocteau este
un sceptic, un produs tipic al epocii
care nu mai întreţine nici un fel de
iluzii în privinţa relaţiilor interumane
(în general) şi a iubirii (în special).
În aceeaşi ordine de idei, vom
observa la Cocteau şi efortul de
deconstrucţie a materiei anecdotice,
urmată de refacerea ei, pe alte
coordonate, care însă nu mai respectă
fidel structura de bază: erosul
reprezenta centrul unei structuri
literare în mitul antic.
Semnalăm aici fenomenul
punerii în abis, prin care creaţia se
reflectă pe sine ca într-o oglindă,
contemplându-se precum legendarul
Narcis în unda apei.
Ajungem, în acest punct, la
aspectul autoreflexiv al scriiturii,
aşa cum apare în piesa lui Cocteau,
unde autorul încearcă o „decriptare”
a misterului funcţionării inspiraţiei
poetice şi al producerii textului.
Dimensiunea autoreflexivităţii se
manifestă prin faptul că discursul
se interoghează permanent pe sine:
Cocteau încearcă să descifreze
mecanismul ascuns al creaţiei, pe
care-l asimilează cu ritualul magiei,
cu tehnicile ezoterice şi cu spiritismul.
Comunicând cu lumea de
dincolo şi extrăgându-şi de acolo
inspiraţia, Poetul lui Cocteau (o proiecţie
a autorului) îi atribuie inspiraţiei
o provenienţă supranaturală (mai
degrabă demonică, decât divină),
iar naşterea operei are loc printr-un
ritual magic ce se dovedeşte a fi o
acţiune de natură „luciferică”.
Continuând „anamneza” scriiturii
lui Cocteau, descoperim şi o
altă modalitate a esteticii postmoderniste
– ironia, înţeleasă ca formă
de distanţare nu atât faţă de arhetip,
de modelul arhaic, cât mai ales faţă
de naivitatea înduioşătoare a unora
dintre alotropiile sale ulterioare,
care ne prezintă un mit idilizat,
zugrăvit în nuanţe „roz-trandafirii”.
Distanţa ironică pe care Cocteau o
ia faţă de frământările mărunte ale
bizarului cuplu de îndrăgostiţi poate
fi, pe de o parte, o consecinţă a
influenţei „teatrului de bulevard” –
care privilegia tematica „războiului
dintre sexe” – iar pe de altă parte,
un ecou al preferinţelor homosexuale
ale autorului. În orice caz,
Cocteau practică o ironie detaşată,
elegantă şi rafinată, proprie omului
fără complexe şi resentimente, cu
un comportament boem şi nonconformist,
e o „poză” literară pe
care o întâlnim deseori în literatura
postmodernă.
Pe aceeaşi linie se înscrie şi
autoironia auctorială: Cocteau nu-i
ironizează numai pe suprarealişti şi
pe André Breton, atunci când face
aluzie la atotputernicia „dicteului
automat”, ci, în egală măsură, se
„atacă” şi pe sine, cel de acum,
care se extazia – ca un puşti în faţa
unui circ ambulant – la „găselniţele”
spectaculoase ale suprarealiştilor.
autoironia auctorială este un procedeu
foarte răspândit, în special
în cadrul unei ramuri a postmodernismului
denumită postmodernism
liric. După cum explică cercetătorul
Sergiu Pavlicencu, aceasta este
o scriitură „în care, de obicei, în
calitate de personaj apare autorul,