PDF - Limba Romana

Grigore VIERU – 70 85
(Casa mea).
Secretul transformării prozei
în poezie rămâne un secret al lui
Grigore Vieru. Ceea ce putem
spune cu siguranţă este că nu
avem de a face cu o artă naivă, cu
o „expresivitate involuntară” etc., ci
cu tehnici ale simplităţii de un mare
rafinament, constând în activarea
duioşiei prin umor, în cultivarea –
atent dozată – a melodramei, în
personificări discrete (morale, nu
fizice), care nu cad în ridicol, ca la
alţi autori de azi.
Foarte frecvente sunt poemele
cu final neaşteptat. Ideea surprinzătoare
cu care se încheie asemenea
poeme are rezonanţă în conştiinţa
cititorului şi nu poate fi uitată uşor:
„În aceeaşi limbă / Toată lumea
plânge, / În aceeaşi limbă /
Râde un pământ, / Ci doar în limba
ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar
bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În
limba ta / Ţi-e dor de mama, / Şi
vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai
prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi
râde singur, / Şi doar în limba ta / Te
poţi opri din plâns, // Iar când nu poţi
/ Nici plânge şi nici râde, / Când nu
poţi mângâia / Şi nici cânta, / Cu-al
tău pământ, / Cu cerul tău în faţă, /
Tu taci atunce / Tot în limba ta” (În
limba ta).
Autoritatea cuvintelor
Textele pe care le-am citat
sunt faimoase, ca Moartea căprioarei
de Nicolae Labiş sau Repetabila
povară de Adrian Păunescu. Ele
fac parte dintre poemele-şlagăre
ale lui Grigore Vieru, şlagăre nu
numai la figurat, ci şi la propriu,
întrucât unele chiar au fost puse
pe muzică (de Ion Aldea Teodorovici,
Iulia Ţibulschi, Mihai Dolgan,
Anatol Chiriac, Eugen Doga ş.a.).
O remarcabilă popularitate
au versurile închinate mamei. Nu
este vorba de o exploatare comercială
a unui sentiment universal, ci
de poeme cu adevărat frumoase,
poate cele mai frumoase care s-au
scris vreodată în limba română pe
această temă. Grigore Vieru ar
merita Premiul Nobel pentru poezia
dragostei filiale:
„Când m-am născut, pe frunte
eu / Aveam coroană-mpărătească:
/ A mamei mână părintească, / A
mamei mână părintească” (Mâinile
mamei).
„...Iar noaptea / Mama lucra
croitoreasă. / Cosea cămăşi de
pânză / Din cânepă scorţoasă. /
Şi cântecul maşinii, / Sunând fără
oprire. / Fu cântecul meu de leagăn
/ Şi cântecul de trezire” (Cântec cu
acul).
„O, buzele ce sărutară / Al tatei
mormânt / Mai mult ca pre dânsul
/ Pre tata-n / Puţinii lui ani pre
pământ. // Acuma când nu te poţi,
mamă, / De sarea din şale pleca, /
Cine ridică mormântul / Spre gura
uscată a ta?!”
„Uşoară, maică, uşoară, / C-ai
putea să mergi călcând / Pe seminţele
ce zboară / Între ceruri
şi pământ. // În priviri cu-n fel de
teamă, / Fericită totuşi eşti – / Iarba
ştie cum te cheamă, / Steaua ştie ce
gândeşti” (Făptura mamei).
Nu se ştie cum, dar lui Grigore
Vieru îi stă bine să adore, să
proslăvească, să idolatrizeze, chiar
şi azi, când ne aflăm sub dictatura
ironiei. Unul dintre puţinele poeme
cu adevărat emoţionante din literatura
noastră închinate lui Eminescu
îi aparţine:
„Ştiu: cândva la miez de noap-