PDF - Limba Romana

Profil 185
este sugestia că într-un alt poem,
cu titlul La vânătoare, „imaginea
eroului întorcându-se de la vânătoare
cu «o floare-n ţeava puştii»,
plin de voioşie că nu e în stare să
masacreze natura”, se prezintă ca
„o răzbunare întârziată, dar senină,
a căprioarei moarte” [3, p. 420]:
Eh, vânătoare, vânătoare!
Cum poate mâna mea
să-mpuşte?
Şi-apuc spre casă o cărare
Purtând o floare-n ţeava
puştii!
(La vânătoare)
Poezia ar putea fi considerată
ca o reluare a Morţii căprioarei, dar
cu un alt deznodământ, cu unul senin,
căci vânătorul e, ca şi la Vasile
Alecsandri – un... poet.
Un alt exemplu de intertextualitate
(implicită) îl întâlnim în
următoarele versuri:
Şi doar acea cu lama
Uşor păşind din umbră
În timp ce el n-o cântă
Se-apropie pe-ascuns.
(În picioare)
Abordând tema destinului
„celui ce cântă”, adică a Poetului
în accepţie orfică, autorul face
aluzie şi la mitul popular care
închipuie Moartea ca pe o stafie
„cu coasa”. E de reţinut faptul că
Liviu Damian respectă tabu-ul
popular relativ la numele Morţii,
numirea provocând, în credinţa
populară, „materializarea” subiectului
/ obiectului vizat. Poezia
e scrisă deci nu numai conform
literei, ci şi în armonie cu spiritul
gândirii populare. Întâlnită mai
des în creaţia poeţilor autohtoni
din generaţia lui Damian, această
variantă a intertextualităţii pare a fi
de o seamă cu literatura populară,
cu folclorul care nu a cunoscut,
în devenirea-i, salturi inovatorii,
polemica dură ş.a.m.d.
Mai curajoasă sub aspectul
experimentării posibilităţilor semnificante
ale intertextualităţii este
poezia Cine vede un rău, care
reactivează mitologemul biblic despre
răstignirea lui Isus. Subiectul
liric, unul care luptă cu răul, este
asemuit, printr-un exerciţiu aluziv
foarte subtil, cu Isus Hristos (gest
menit, poate, să sfideze şi restricţiile
cenzurii ateiste):
Cine vede-un rău şi sare
Să mi-l ia de rădăcini
Chiar de cade fapta-i creşte.
Spinii lui se fac lumini.
(Cine vede un rău)
Prin aluzia la „spinii” / laurii
„batjocoritori”, care se transformă
într-o sursă a luminii, textul dobândeşte
mai multă strălucire estetică,
intensificându-şi, în acelaşi timp,
funcţionalitatea semantică. De fapt,
măsura deplină a scriiturii sale intertextuale
o dau poemele în care
Damian intră în dialog cu scriitorii
contemporani, în special cu Nichita
Stănescu.
Tripticul său intitulat Poetul
luptându-se cu imaginaţia, subintitulat
O viziune a sentimentelor, trimite
– simultan – la Lupta lui Iacob
cu îngerul şi la ciclul O viziune a
sentimentelor de Nichita Stănescu:
Aceste cuie (de lumini,
de lut?)
În care freamătul e bătut,
Şi se bate
Aş vrea să fie altceva
De parcă atunci nu l-ar şi
nu ne-ar
durea şi chema.
(Poetul luptându-se
cu imaginaţia)
E de observat că autorul întreprinde
aici un artificiu intertextual