PDF - Limba Romana

90
/ până şi apa / copilăriei noastre. /
Frate, ei urăsc / cântecul tău. / Ei
urăsc cântecul / care arată Prutului /
pe unde să curgă. / Noi credem în
izbândă. / Chiar dacă nu / există Dumnezeu,
cum spuneţi, / nimeni / nu-i
poate ocupa locul” (Zăpăcirea lacrimii).
Ţara e o măsură cristică, prin
urmare absolută, aşa cum rezultă
din următoarea închinare adresată
lui Gheorghe Zamfir: „Se aude / în
tot Universul / Şoapta naiului tău. / E
ca şi cum Hristos / ar sufla dimineaţa
/ în foc. / Câtă Ţară e-n cântecul tău,
/ Atât vom trăi” (Focul).
Acest lirism colectiv, precipitat
de o situaţie geopolitică, poate fi
urmărit în meandrele sale imprevizibile,
în strategiile prin care se
întâlneşte cu lirismul propriu-zis,
individual. E ca un joc de dilatări
şi replieri ale unui suflet totodată
generic şi personalizat. Poetul se
exprimă şi pe sine prin tema sa
dominantă, obsesivă, ca şi cum,
vorbind mulţimii la un megafon,
ar face mărturisiri intime: „N-ai ce
să cauţi / În visele în care / Nu
te-aşteaptă / Ochii lui Dumnezeu.
/ Odată şi-odată / Se vor limpezi
/ Şi apele Prutului. / Prundişul de
gloanţe / Mut va sticli pe fundul /
Chinuitului râu. / Frate cu frate /
Nu va mai trage atunci. Şi ne vom
minuna / Privindu-ne chipul / În
apele clare răsfrânt, / Atât de mult
semănând / Unul cu altul” (Chipul
în ape răsfrânt). Nu sunt evitate nici
momentele delicate ale ivirii unor
opacităţi în relaţiile dintre români
şi români, ale unei desconsiderări,
din partea unor „regăţeni” mărginiţi,
a Basarabiei „umile”, îngropate
în roadele pământului său, roade
nebăgate în seamă pe tarabele
limba Română
cosmopolite ale „Pieţei Obor sau
Matache”. Anecdotica e spălată de
undele elegiei etnice: „Spuneau c-ai
vândut / Românilor Basarabia. /
lată şi / Ţărani cu cartofi / Veniţi din
Opacii tăi, / în piaţa Obor. / Nimeni
nu vrea / Să cumpere Basarabia...
/ Aburi aromitori şi fudui / De cafea
– vrajă, / Cum se spune, braziliană.
/ Fum tămâios de kent / Urcând
leneş şi indiferent / Spre slăvi /
Acestea oare să fie / hotarele Ţării?
/ Spuneau c-am vândut / Românilor
Basarabia. / Iată şi / Ţărani cu
mere, veniţi / Tocmai din satul meu
de la Prut / În piaţa Matache, din
Bucureşti. / Stau merele noastre /
Ruşinoase şi umilite, / Printre banane”
(Vremuri). În fine, Basarabia
natală e proiectată într-o dialectică
a libertăţii, nostalgic percepută în
umbra neîmplinirii, a dramaticei incongruenţe
dintre verbul speculativ
şi fapta istorică: „Rău să nu înţelegi
/ Că eşti liber. / Dar groaznic / Să
nu pricepi că eşti rob. / Aceasta e
Basarabia, / Frate al meu, / Tu, care
îngheţatele mâini / Ale copiilor ei /
Le încălzeşti în mâinile tale. / Sunt
palmele tale / Ca o carte frumoasă /
Care le spune: „Albaştri / Sunt ochii
libertăţii / Şi parcă tot nu-i destul /
Numai atât” (Rău să nu înţelegi...).
Pentru neoromanticul Vieru, patria
alcătuieşte un inepuizabil rezervor
de simboluri, un adevărat corn al
abundenţei poetice. Să admitem
totuşi că cititorul onest al textelor
d-sale trebuie să facă un efort
pentru a separa această ardentă
imagistică de zona naţional-comunismului
care a banalizat şi, mai
rău, a infectat ideea de patrie cu
diversionismul său, ceea ce la
ora actuală nu e un lucru tocmai