PDF - Limba Romana

Grigore VIERU – 70 17
România nu poate fi amânată, asta
trebuie s-o înţeleagă bine conducerea
României, la fel conducerea
Republicii Moldova.
– Unii neagă dreptul scriitorului
de a face politică. Prăbuşirea
idealurilor noastre de la
’89 este „legată” şi de activitatea
unor scriitori. Dacă era mai puţină
„filologie” (afirmă unii apolitologi)
în primele parlamente,
Republica Moldova nu ajungea
în situaţia de acum. Deci care trebuie
să fie relaţia dintre scriitori
(intelectuali) şi politică? Ce fel
de „politică” trebuie să facă un
slujitor al condeiului?
– Politica naţională în sensul
larg al cuvântului nu se poate face
în afara limbii naţionale. Iată de ce
scriitorii, intelectualii în general,
deveniţi parlamentari, s-au înrolat
de la bun început în lupta pentru
descătuşarea alfabetului şi a Limbii
Române. Nu se putea face „mai
puţină filologie” într-o republică
ocupată, filologic, de o altă ţară.
Este cu mult mai uşor să redresezi
economia unei ţări sărace decât
mizeria şi ruinarea unei limbi şi a
sufletului unui popor. A nu înţelege
acest lucru sau a-l nega înseamnă
a fi un demagog. Bineînţeles că într-o
ţară luminată scriitorul trebuie să-şi
caute de ale sale. Or, noi nu suntem
o republică şlefuită îndelung de
valurile ziditoarei lumini.
– Nu-mi plac pronosticurile
(nici cele electorale, nici cele
zodiacale), pentru că această
„citire” a viitorului te lipseşte
de surpriza clipei curente. Zic,
nu-mi plac pronosticurile şi totuşi
îndrăznesc să vă adresez o
întrebare, dar nu înainte de a face
o precizare: deşi sunteţi unul
dintre cei mai reprezentativi intelectuali
ai Basarabiei, la Dvs. s-au
stropşit mai marii zilei de ieri, dar
şi cei de astăzi. Destinul Dvs.
însă demult s-a contopit cu cel
al Basarabiei, destine – de poet
şi de parte de ţară – deopotrivă
de dramatice. Deci mă adresez
omului şi poetului Grigore Vieru:
încotro, Basarabia? Ce crede cel
mai curajos, cel mai fidel fecior
al acestui pământ despre ziua de
mâine a acestei părţi de neam?
Ce nu fac, dar ar trebui să facă
politicienii noştri în situaţia când
soluţii de supravieţuire, se pare,
avem foarte puţine?
– Nu sunt – cine va spus
asta? – cel mai curajos. Cei mai
plini de curaj au murit: Gheorghe
Ghimpu, Alexandru Usatiuc, Nicolae
Testemiţeanu, Doina şi Ion
Aldea-Teodorovici, Ion Vatamanu,
Lidia Istrati. Mari bărbaţi de curaj
sunt Ilie Ilaşcu şi camarazii lui de
suferinţă. Lor le urmează Dumitru
Matcovschi, Nicolae Dabija, Mihai
Cimpoi, Constantin Tănase, Val
Butnaru... Este adevărat că „mai
marii zilei” s-au stropşit la mine,
dar să ştiţi că nu am murit de frică
– am murit de durere că, venind
şi ei din cutare sau cutare sat, din
părinţi ca ai mei, nu m-au înţeles,
mai exact, s-au înţeles mai bine cu
străinul care nu ne-a vroit binele.
Să vă spun ce nu trebuia sau nu
trebuie să facă pentru a ne scoate
de pe fundul prăpastiei economice
şi spirituale: să nu preschimbe denumirea
republicii din parlamentară
în prezidenţială, să nu se dezbine,
să fie mai hotărâţi în acţiunile lor,
să asculte de copiii sau nepoţii lor