PDF - Limba Romana

Filozofie 139
continua până la sfârşitul veacurilor.
Cucerirea adevărului presupune drumul
şi viaţa. Hristos este adevărul, drumul
şi viaţa, El e în mod necesar drum şi
viaţă. Or, libertatea este indispensabilă
acestei vieţi şi acestui drum, pentru
a ne permite să atingem adevărul în
plenitudinea lui.
Atunci când, în timpul parcurgerii
drumului, oamenii încep să afirme desăvârşirea
revelaţiei adevărului care, la
rândul său, trebuie să ducă la adevărata
libertate, aceasta înseamnă că ei
au cedat tentaţiei anticristice a Marelui
Inchizitor. Această tentaţie a Marelui
Inchizitor pândeşte toate tendinţele
semnalizate, extra- sau anti-religioase,
ale gândirii, toate doctrinele ce se
consideră a fi în posesia definitivă a
adevărului şi nu vor să admită altă libertate
decât aceea pe care pretinde s-o
acorde adevărul lor particular. Trebuie
aşadar să luptăm nu numai în numele
libertăţii, dar şi în numele adevărului.
Jaspers pretinde că excluderea libertăţii
în căutarea transcendentului este sursa
proprie a religiei. În rest, el personal
se plasează pe un teren extra-religios,
deşi aparţine genului de oameni sensibili
la neliniştea religioasă. Dar are
dreptate atunci când spune că excluderea
libertăţii este o condiţie a dobândirii
adevărului referitor la transcendent.
Trebuie să mai facem o distincţie
în domeniul înţelegerii libertăţii. Există
o libertate zgârcită, conservatoare, şi
există o alta, generoasă şi bogată în
daruri creatoare. Prima e cea pe care o
putem trata fără ezitare drept burgheză
şi pe care o proclamă o lume în descompunere,
după ce a încetat să mai
creeze. Libertatea nu e doar opţiune la
răscruce de drumuri, ci şi forţă creatoare.
O ezitare sceptică la răspântie poate
duce la pierderea libertăţii, făcând-o
inoperantă. Libertatea e indisolubil
legată de actul creator. Dar nu poate
exista nici o altă creaţie în afară de creaţia
liberă. Ordinea universală secundă
obiectivată este împărăţia necesităţii,
în care trebuie să irupă libertatea.
Actul creator liber acţionează într-un
mediu incomprehensibil şi în opoziţie
cu necesitatea. De aici caracterul dificil
şi complex al actului creator, de aici
tragedia oricărei creaţii.
Or, însăşi persoana omului,
adică revelarea, în el, a imaginii lui
Dumnezeu, e un produs al acestui act
creator liber. Gândirea umană, inclusiv
gândirea teologică, a tins întotdeauna
cu mare uşurinţă, urmând în aceasta
legea efortului minim, spre o libertate
determinată de sistemul închis al fiinţei,
al existenţei. Dar aceasta înseamnă
negarea libertăţii. O astfel de poziţie
constituie solul nutritiv al unei antinomii
fundamentale insurmontabile, al
faptului că, în dimensiunea eternităţii
divine, totul ar fi fost prevăzut şi marcat
cu pecetea predestinării: or, omul a fost
în acelaşi timp răsplătit, în devenirea
lui istorică, cu o autonomie a voinţei
capabilă să răstoarne predestinarea
şi previziunea divină. În mod dialectic,
teologii pot foarte bine pretexta, spunând
despre actul de liber-arbitru că a
fost prevăzut de Dumnezeu, deoarece
nimic nu scapă privirii Lui. Dar atunci,
în aceeaşi ordine de idei, actul acesta e
predestinat, deoarece Dumnezeu este
prezent în orice lucru! În jurul acestei
dileme a avut loc un interminabil ciclu
de dezbateri în gândirea teologică
occidentală, referitor la raporturile
dintre libertate şi graţie. În asta constă
problema fundamentală a lui Luther,
a lui Calvin, a janseniştilor, a iezuiţilor
şi, în definitiv, a tuturor celorlalte şcoli.
Toate ontologiile raţionalizate şi intelectualizate
s-au arătat întotdeauna
ostile libertăţii. Iar atunci când admiteau
existenţa ei, provocau o contradicţie
insolubilă. Prin ea însăşi, opoziţia dintre
libertate şi har conduce la dificultăţi
insurmontabile, din moment ce implică
un har conceput sub forma unei forţe
transcendente acţionând din exterior şi
provenind de sus.
Mai există şi o altă concepţie
falsă cu privire la libertate, care vede
în aceasta autonomia multiplelor sfere
diferenţiate ce compun viaţa umană.
Astfel, se postulează o autonomie