PDF - Limba Romana

Eseu 213
din măruntaie, pare să zguduie întreaga
noapte anterioară, plină de
morţi care înainte de a muri au suferit,
au sărutat, au ucis, au iubit şi
au crezut în Dumnezeu ori în diavol
cu gesturi ajunse spasmodic până
la noi şi cărora le celebrăm ultimii
avatari. Prin ea spiritul se redeschide
întreg celor mai vechi rituri ale
umanităţii, incantaţiei strămoşilor,
dorinţelor crepusculare ale sclavilor.
... Fără a părea să aibă vreo legătură
cu toate astea, furoarea noastră
metaforică recompune, în liniile
sale esenţiale, o istorie a trecutului
nostru ascuns pe care se aplică
fără greutate chipul nostru prezent,
mereu reînceput”. (În eseul Artele
viscerale.)
Dar e necesar a ne întoarce
cu mult mai în adânc de timpuri,
precum face Jean Baudrillard,
când aminteşte că „sfera pasiunilor
sufletului, care au alimentat cronica
romanescă şi psihologică vreme de
două sau trei secole (periodizare
foarte subiectivă, totuşi exagerată
ca durată, n.m.), s-a îngustat în
mod deosebit (...) Ce mai rămâne?”.
Probabil, cel mai imprevizibil – încă
ieri! – răspuns poate veni, indirect,
chiar din tendinţa spiritului contemporan
de a re-aborda metafora
drept modalitate de diversificare
a aspectelor şi modalităţilor prin
care pot fi văzute realitatea şi arta,
spre a se re-îmbogăţi, re-împlini
(în confruntare cu monotonia,
indiferenţa şi banalul) „evantaiul
mişcător al sufletului”. Revenirea la
metaforă poate atenua crudul adevăr
din continuarea remarcei lui J. Baudrillard
conform căreia obiectivul
artei moderne ar fi literalmente „de
a deveni de neprivit (şi de necitit,
n.m.), de a sfida orice seducţie a
privirii. Arta modernă nu mai exercită
decât vraja dispariţiei sale”.
Fără exces de optimism, se cade
să înregistrăm şi faptul că, a s t ă z
i, sub influenţa revigorării metaforei,
din necesitatea acesteia, resimte o
nouă nuanţare conceptuală însăşi
antropologia ca ştiinţă. Profesorul
clujean Mircea Borcilă subliniază
că deja s-a ajuns a se consemna, la
nivel internaţional, o spectaculoasă
„cotitură metaforică” în domeniul
antropologic, prin redescoperirea
„dimensiunii cognitive” a expresiei
metaforice din viaţa noastră cotidiană”,
ca şi a celei situate în spaţiul
„artei verbale” din textele „poetice”
luate în ansamblu. Acesta este
sensul în care cei mai pătrunzători
dintre exegeţii actuali nu s-au sfiit să
proclame că „trăim chiar momentul
metaforic în ştiinţele umane” şi să
anticipeze „amorsarea unei noi
paradigme” în acest domeniu, întemeiat
nu pe categoria semanticului
sau a simbolicului, ci pe cea, exponenţială
şi transgresivă, a „metaforicului”.
După care autorul remarcă
o conexiune axială Lucian Blaga-
Eugen Coşeriu anume în contextul
cunoaşterii metaforice, anume prin
ei putând fi identificat traseul unei
ascendenţe de principiu foarte important,
ce permite a se vorbi (fără
suspectare de protocronism, sperăm)
despre soluţia românească
„în metaforologia contemporană de
orientare antropologică” ce prezintă