PDF - Limba Romana

Recenzii 229
Fie-ne îngăduit să zăbovim,
în continuare, ceva mai detailat
asupra câtorva idei exprimate de
dl Ion Borşevici în partea a II-a a
cărţii. În chiar primul interviu de
aici Domnia sa argumentează că,
deoarece pentru moldoveni însuşirea
limbii ruse era o necesitate
obiectivă în condiţiile imperiului
sovietic, după implozia acestuia
devenise imperioasă cunoaşterea
limbii populaţiei băştinaşe de către
alogeni; numai în acest mod putea fi
obţinută echitatea necesară. În felul
acesta, el pune semnul egalităţii
între susţinerea ideii limbii de stat
şi lupta „împotriva bilingvismului
unilateral” (pag. 141).
Savantul nu pregetă să sublinieze
că în condiţiile imperiului
sovietic naţiunea de bază din republica
noastră „avusese de facto
statut semicolonial” şi că „potrivit cu
dreptul internaţional, ea trebuie să
fie ridicată şi să i se reîntoarcă toate
atributele naţionale” (pag. 147).
Ne rămâne să ne imaginăm
câte nedumeriri şi chiar neînţelegeri
şi confruntări am fi evitat şi am evita
până în prezent dacă în republică
ar fi fost realizată în întregime ideea
expusă de dl Ion Borşevici privind
obligativitatea cunoaşterii limbii de
stat de către conducătorii de orice
rang şi de către lucrătorii din sfera
socială (comerţ, transport, ocrotirea
sănătăţii etc.); n-am avea şi în prezent
deputaţi în parlament care nu
pot vorbi în limba acestui pământ
(a se vedea pag. 148-152.
Autorul cărţii subliniază, pe
bună dreptate, în 1989, că limba
moldovenească, identică în principiu
cu cea română, „a devenit
«de stat» abia de jure, dar nu şi de
facto” (pag. 167), adevăr rămas în
picioare, din păcate, şi azi, când
peste tot, inclusiv în mijloacele
de transport, auzi vorbindu-se şi
cântându-se preponderent în limba
rusă, alogenilor ţinându-le hangul şi
unii moldoveni. Anume în legătură
cu lipsa de demnitate naţională a
unor compatrioţi de ai noştri vorbeşte
dl Ion Borşevici despre „tragedia
degradării limbilor naţionale”. Vorba
e că, „devenind «bilingvi» în condiţiile
unei politici lingvistice distructive,
naţionalii, în proporţii de masă,
nu posedă a doua limbă la nivelul
normelor literare. Mai mult decât
atât, limba (lor) maternă lipsind din
multe sfere, purtătorii ei, inclusiv o
mare parte dintre intelectuali, se
înstrăinau tot mai mult de graiul viu
al străbunilor lor” (pag. 168-169).
Profesorul Ion Borşevici nu
putea să nu atingă şi problema
identităţii etnico-culturale a moldovenilor
şi românilor. Se ştie că încă
în anii ’50, ba chiar într-un articol
semnat de fostul satrap al culturii
noastre Ivan Bodiul, în republică au
fost recunoscuţi clasicii noştri comuni
– Eminescu, Hasdeu, Creangă,
Negruzzi ş.a. Or, ei n-au scris în
două limbi diferite, ci într-o singură
limbă: română, şi s-au declarat nu o
dată români. „Tăgăduirea identităţii
lingvistice crea doar confuzii destul
de neplăcute în procesul instructiv,
frâna evoluţia normală a procesului
literar-cultural”, consemnează autorul
la pag. 171, parcă dând riposta
cuvenită moldoveniştilor primitivi şi
separatişti de azi.