PDF - Limba Romana

200
Monica HÂRŞAN
Mitul lui Orfeu
ÎN DRAMATURGIA
MODERNĂ:
PREFIGURĂRI ALE
POSTMODERNISMULUI
De-a lungul periplului său secular,
mitul lui Orfeu a îmbrăcat forme
diverse şi a constituit nucleul unor
numeroase alotropii, ajungând a fi
reactualizat de către trei mari dramaturgi:
Jean Cocteau (1889-1963)
în Orfeu (1927), Jean Anouilh
(1910-1987) în Eurydice (1941) şi
Tennesse Williams (1911-1983) în
Orfeu în infern (1957).
S-a subliniat de mai multe ori
că în secolul XX mitul a fost desacralizat
şi demitizat în chiar variantele
menţionate, că fabula lui a
fost deconstruită şi reconstruită, iar
personajele au fost redimensionate,
deposedate de aura lor eroică, fiind
coborâte la condiţia omului din epoca
numită de Alvin Toffler „al treilea
val” [1, p. 3] al istoriei şi dezvoltării
societăţii. Studierea celor trei variante
ale mitului lui Orfeu permite nu
numai o analiză a sensurilor nouachiziţionate
în epoca modernă, nu
numai o descifrare a simbolurilor
subiacente, ci şi evidenţierea rolului
anacronismului şi anatopismului ce
formează un „paradox” care întreţine
o permanentă ambiguitate prin
suprapunerea planului mitic (illo
tempore et centrum mundi) cu acela
limba Română
al spaţio-temporalităţii contemporane
(hic et nunc). Actualizarea mitului
produce, la cei trei autori, efecte
diferite: ironico-parodic – la Jean
Cocteau, comic – la Jean Anouilh,
tragic, de „suspendare” a duratei,
de „gripare a maşinii timpului” – la
Tennesse Williams.
În ciuda faptului că lucrările
dramatice la care ne referim se situează
în epoca modernităţii – mai
precis, în acea etapă a ei pe care
critica anglo-americană o numeşte
„high modernism” (adică „modernismul
înalt” sau „modernismul târziu”)
[2, p. 5] – ele posedă, toate, în
egală măsură, şi o altă particularitate
comună ce trebuie evidenţiată:
deschiderea spre etapa următoare,
cea a postmodernităţii.
În cazul lui Jean Cocteau,
strategia estetică rezidă în preluarea
la modul ironico-parodic a fabulei
mitice şi constituie un demers ce
ţine de una dintre tehnicile preferate
ale postmodernismului. Tratarea
mitului cu mijloacele parodiei îi alterează
acestuia sensurile iniţiale,
grave, serioase, tragice. Dacă în
fabula arhaică zeii influenţau şi
determinau destinul muritorilor,
Cocteau concepe altfel componenta
sacră şi sacrosantă a mitului,
proclamând sarcastic: „zeii există;
ei sunt diavolul” [3, p. 1] – afirmaţie
conspirativ-comică, ce face aluzie
mai degrabă la legile lui Murphy
decât la vreo instanţă divină.
Vom remarca faptul că, la
nivelul textului coctelian, parodia
afectează cel mai mult componenta
erosului. Anti-idila, „iubirea răsturnată”,
„iubirea pe dos” din piesa lui