PDF - Limba Romana

Portofoliul profesorului 221
antrenează într-o lume miraculoasă,
reproiectată, dându-i în acelaşi
timp şi senzaţia participării directe
la acest deliciu intelectual şi afectiv.
La începutul demersului
nostru enunţam efectul pe care îl
are paradoxul asupra mesajului,
aducând în discuţie principiile
pragmaticii. Dincolo de faptul că
un paradox atrage atenţia, având
un scop incitant, persuasiv, trebuie
să amintim definiţia pe care
a dat-o Aristotel acestei noţiuni,
legând astfel practica limbii de mărcile
definitorii ale stilului beletristic:
Paradoxul este vestmântul la care
adevărul recurge pentru a ţâşni la
lumină, fără a se plimba indecent
printre oameni 8 . Din planul logicii,
intrăm în acela al esteticii, procedeul
amintit devenind un element
de retorică a textului. Spre exemplu,
printre figurile de stil studiate
la nivel preuniversitar, încă de la
vârsta şcolarităţii mici şi medii, este
hiperbola 9 , exagerarea intenţionată
a unui adevăr; procedeul conduce,
din punct de vedere logic, la
o concluzie falsă despre obiectul
discuţiei. Tocmai din nepotrivirea
dintre adevăr şi enunţarea figurată
a acestuia se naşte valoarea artistică,
paradoxul provocator care
incită lectorul şi creează o imagine
subiectivă a obiectului. Elevii vor
pune imediat semnul egalităţii între
hiperbolă şi minciună, ajungând să
priceapă declararea finală a acesteia
în basmele populare: Şi-ncălecai
pe-o căpşună şi vă spusei o mare
şi gogonată minciună. În realitate,
se recurge la semnificarea figurată,
simbolică a unui semnificat oarecare
printr-un semnificant comun.
Spre exemplu, imaginea grotescă şi
intens hiperbolizată a lui Gerilă din
Povestea lui Harap-Alb reuneşte
semnificatul om care suferă de frig
cu semnificantul Gerilă, conducând
la o semnificare a unui defect omenesc,
prin transfigurare. Astfel, deşi
logica este abandonată, imaginea
artistică devine verosimilă, tocmai
prin exagerare. Se ajunge la logica
subiectivă a creatorului, indusă şi
lectorului. Ca urmare a lecturii şi a
decodării mesajului, elevul va căpăta
cutezanţa inventatorului, depăşind
inhibiţia survenită în faţa unui text
nou, precum şi reţinerea de a scrie
imaginativ sau despre textul literar.
Opera artistică devine un tărâm
al verosimilului, o alternativă
la concretul perceptibil, stimulând
resursele expresive ale limbajului
şi transformând neobişnuitul în firesc.
Prin joc, fascinantă activitate
a primei vârste a omului, acesta îşi
păstrează inocenţa în ciuda trecerii
timpului.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Aristotel, Organon, II, Analitica
prima, Respingeri, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1965.
2. Benveniste, E., De la subjectivité
dans le langage, Mind, 1966;
Elemente de lingvistică generală, vol.
I-II, Bucureşti, Editura Teora, 2000.
3. DEX, Editura Academiei, Bucureşti,
1975.
4. Elkonin, D. B., Psihologia jocului,
Editura Didactică şi Pedagogică,