PDF - Limba Romana

Proză 143
democratice pe care tezele academicianului de la Cadavrul Vesel găseau sol fertil,
iar metoda lui ştiinţifică era aplicată pe larg.
Printre altele, de un succes deosebit se bucura pe aceste planete monografia
intitulată sugestiv Despre incompatibilitatea muzicii şi a religiei – carte de căpătâi
pentru toţi ateiştii şi prietenii intimi ai acestora. În cazuri izolate, lucrarea era înţeleasă
ca o excepţională operă umoristică şi vreo trei planete, în timpul lecturilor,
fireşte, pur şi simplu se tăvăleau de râs (se zice că una chiar a murit de râs), fapt
care demonstrează cât de variată este lumea şi ce perversităţi bântuie aceste lumi.
După cum era de aşteptat (drept că nu ştiu de cine), capodopera academicianului
Haris a rămas neterminată. Aşa se întâmplă întotdeauna: cele mai geniale
opere rămân numaidecât neterminate şi ar fi fost de mirare dacă tocmai academicianul
Haris ajungea să-şi finiseze capodopera. În cazul acesta răuvoitorii de
toate speţele ar fi avut nas (tăierea nasului, cu părere de rău, fusese suspendată
pe Granda cu câţiva ani în urmă) să trâmbiţeze pe la toate răscrucile şi să scrie pe
toate gardurile că nu... nu este genială. Or, însuşi faptul că nu fusese dusă la bun
sfârşit, ba chiar s-ar putea spune că nici nu fusese începută, constituie argumentul
genialităţii. Cu toate că are un caracter fragmentar (opera, fireşte), ea cucereşte
astăzi noi spaţii în galaxia natală, mai ales datorită faptului că nici n-are nevoie de
vreun spaţiu.
De obicei, academicianul Haris, pornind de la realităţi şi probleme locale,
aparent lipsite de importanţă, minore, s-ar putea zice, ajungea la nebănuite culmi
de generalizare, cuprindea cu gându-i întregul Univers... Ceea ce se întâmpla întrun
prăpădit de cătun de pe amărâta de planetuţă Granda, orice fenomen, orice
întâmplare, putea fi valabil şi pentru un întreg sistem solar, şi pentru o galaxie. La
urma urmei, un om dotat cu fantezie, deştept, educat, poate oricând admite că
planetele cutărui sistem solar sunt aceleaşi case, grajduri, acareturi din prăpăditul
de cătun, iar astrul – primăria, bufetul sau sediul partidului... Simplu, genial şi pe
înţelesul tuturor!
Aşa, de exemplu, într-o zi academicianul Haris a remarcat următorul detaliu:
deşi într-o anumită epocă, o epocă glorioasă, fuseseră închise toate locaşurile zise
sfinte – biserici, schituri, mânăstiri, sinagogi, minarete, case de rugăciuni şi altele
asemenea, deşi fuseseră interzise toate sărbătorile şi ceremoniile religioase, deşi
fuseseră împuşcaţi, spânzuraţi, traşi în ţeapă, otrăviţi, electrocutaţi, înecaţi, lăsaţi
(din milă) să moară de foame, deportaţi sau puşi să se căiască public toţi slujitorii
cultelor, religia nu dispăruse şi – pe alocuri şi în cazuri izolate, desigur – continua
să prospere. Altul ar fi strâns din umeri a nedumerire şi cu atâta ar fi rămas, dar –
iarăşi – numai nu academicianul Haris. Academicianul Haris a înţeles, spre seară,
că există o sursă secretă care alimentează credinţa în Dumnezeu şi în alte prostii,
ca, de pildă, extratereştrii, fantomele şi „farfuriile zburătoare”. Acestea din urmă
cică ar fi fost nave venite de pe alte planete. Ei, asta chiar că era curată nerozie!
Doar vulgul de pe amărâta de planetuţă n-avea de unde şti despre existenţa altor
civilizaţii, aşa că zvonurile cu privire la „farfuriile zburătoare” erau absolut neîntemeiate
şi trebuiau curmate în modul cel mai hotărât. Vorba ceea: dacă ţi s-a spus
„nu”, de ce naiba vrei „da”? În privinţa lui Dumnezeu era şi mai simplu, deoarece
se ştie la sigur că Dumnezeu nu există, nu va exista şi nici măcar n-a existat. Aşa
sau altfel, arheologii de pe Granda n-au descoperit nici o probă materială, nici un
oscior, care ar confirma că Dumnezeu ar fi existat vreodată.
Mulţi s-au zbătut să înţeleagă fenomenul, specialiştii în materie au lansat
teoriile cele mai neroade, dar, fireşte, taina a putut fi descifrată numai şi numai de
academicianul Haris. În timp ce toţi ceilalţi căutau sursa în trecutul neguros (de