PDF - Limba Romana

Grigore VIERU – 70 17
nu de aburii fierbinţi ai ostenelii
creatorului, ci de ceaţa gândirii şi
simţirii deseori abstracte. Asemenea
lucrări nu au vreun rost nici în
certitudinea mea, nici în certitudinea
vieţii unei societăţi.
– Aţi pomenit de „scrierile
ultramoderne”. De altfel, în ultimul
deceniu se discută mult
despre poezia modernă, despre
modernitatea poeziei. Când un
poet este modern?
– Bineînţeles, formele de
exprimare artistică n-au împietrit
pentru totdeauna în nişte tipare
fixe. Ele se dezvoltă de la o epocă
la alta, dar numai prin marii creatori.
Eminescu, bunăoară, nu seamănă
cu Coşbuc. Bacovia se deosebeşte
fundamental de Sorescu. Şi totuşi
au cu toţii o trăsătură comună: limpezimea
exprimării şi densitatea
mesajului. La mulţi dintre poeţii
postmodernişti tocmai aceste calităţi
fundamentale lipsesc. Or, de
aceea majoritatea lor duc lipsă de
cititori. Poţi fi sincer utilizând formele
clasice de exprimare, dar nu
poţi fi modern în afara sincerităţii.
Sinceritatea calitativă este una
dintre componentele de bază ale
actului de creaţie. După Eminescu
şi Coşbuc, după Arghezi şi Blaga,
după Bacovia şi Labiş, după Nichita
Stănescu şi Marin Sorescu poezia
română stă mai mult pe loc. Cu toate
astea, uite că am intrat în NATO,
deşi unii dintre postmodernişti afirmau
că nu putem intra în structurile
euro-atlantice cu Eminescu. Când
nu mai suntem în stare să iubim cu
adevărat, spunem că nu putem intra
în Europa din cauza celora care
iubesc. Este, poate, cea mai mare
nefericire să nu mai poţi iubi.
– În ultimul timp se constată,
de altfel, pe ambele maluri ale
Prutului, o scindare tot mai pronunţată
a literaţilor. Cu părere de
rău, criteriile estetice, dorinţa de
a face artă adevărată, literatură,
nu stau întotdeauna la temelia
constituirii „taberelor”, aşa încât
anumite publicaţii promovează
frecvent puncte de vedere oarecum
în disonanţă cu procesul
literar adevărat. Aceste „tabere”,
această literatură „de gaşcă”
sunt un „rău necesar” mişcării
literelor?
– Arta nu este un sport, un
meci de fotbal, de exemplu, la citirea
căruia pe gazon, ca să zicem
aşa, participă masele care pot da
o apreciere totuşi obiectivă unei
sau altei tabere de jucători. Or,
literatura de „gaşcă” este animată
mai mult de ambiţii decât de o
putere artistică reală, are destul
loc de manevre în spaţiul minciunii
lăudăroase oferit de o publicitate
care-i stă la îndemână. Asemenea
lucruri se întâmplă, de obicei, într-o
societate subdezvoltată. Nu-ţi trebuie
multă minte pentru a pricepe
fotbalul. În literatură însă trebuie să
ai pentru asta o anume pregătire.
De altfel, a început să nu mă mai
intereseze „gaşca” aşa-zis elitistă.
Eu am cititorii mei, ea are cititorii ei.
Există însă o mare diferenţă între
cititorii mei şi cititorii găştii: admiratorii
mei mă citesc, admiratorii ei
nu o citesc. Cu privire la unii colegi
de breaslă mai în vârstă, care nu
au ochi să mă vadă, le pot spune
doar atât: eu am destulă vreme să
privesc în urmă, lor nu le-a rămas
destulă vreme să privească înainte.
– După ’89, deşi condiţiile fi-