PDF - Limba Romana

90
limpezit de tremurul apei? // Unde
e pasărea / trezită în zori / de-al
păsării cântec? // O ceaţă caldă de
frunze / alunecă printre arbori / şi
eu de ea mă lipesc, iubito, / precum
atunci, precum atunci / de făptura
ta somnoroasă” (O ceaţă caldă).
Nu o dată sevele acestei imagistici
limpezi, înşelător transparente,
pornesc din sugestiile folclorice tratate
fantast, transpuse pe bolta unor
tâlcuri patetice. Folclorul informează
lăuntric producţia lui Grigore Vieru,
în temeiul unei fibre congenere.
Nu altminteri a procedat Federico
Garcia Lorca, în raport cu poezia
populară andaluză, ajungând, cum
afirmă un exeget al său, la „o împletire
somnambulică a unor rudimente
de acţiune abia indicate cu o magie
ireală de imagini şi cuvinte”: „Ala-bala,
prin aluni, / Unde eşti, copile-luni?
/ Şi tu, copilandre-marţi, / Cu mari
ochii tăi miraţi? // Şi tu, / Miercure,
ah, floare / Adolescenţă visătoare? /
Şi tu, joie mohorâtă, / Tinereţea mea
pierdută? / Nu pleca, vinere, încă /
Nu, Stea matură, adâncă // C-o să
vină sâmbăta / Cu rece suflarea
sa // Şi-o să-mi lase geana stinsă
/ Şi-n duminici gura ninsă” (Steaua
de vineri). Precum la poetul spaniol,
jocul vieţii e de-o voluptate gravă,
practicat la intersecţia materiilor
aluzive, nimbat de sclipirea timpului
devorator: „M-am amestecat cu
viaţa / Ca noaptea cu dimineaţa.
// M-am amestecat cu cântul / Ca
mormântul cu pământul // M-am
amestecat cu dorul / Ca sângele
cu izvorul. // M-am amestecat cu
tine / Cum ce-aşteaptă cu ce vine”
(Cu viaţa, cu dorul). Astfel aşezat
limba Română
peisajul cadenţelor folclorice, poetul
cochetează cu postura anonimului,
împrospătându-se paradoxal prin
coborârea în obârşii.
Explicabil, sensibilitatea de
grup aspiră spre forme concentrate,
spre gnomism. Aforismul şi imaginea
poetică se oglindesc reciproc.
„Înţelepciunea” se înfăţişează vibratilă,
încărcată de emoţii, iar figura
de stil capătă un miez sapienţial.
Se află la mijloc o gândire arhaică,
structurată atât pe reflecţia propriuzisă,
cât şi pe răsfrângerea ei în
oglinzile imaginative care-i măresc
expresivitatea, năzuind la un soi
de pragmatism al idealităţii. Câteva
cugetări cu fior liric: „Trebuie să fii
smintit ca, încredinţat osândei, să
ceri cuie de aur, nici chiar Hristos
n-a fost ţintuit cu ele”. Constatăm
că iubirea de patrie a lui Grigore
Vieru e atât de firesc pusă-n text,
încât îşi poate transforma flama
în sclipire decorativă, suferinţa în
semn, dobândind aspecte hieratice.
În destule locuri se estetizează.
Grigore Vieru, Strigat-am către
Tine, volum antologic de autor, Editura
Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău,
2002, 552 pag.
(România literară,
nr. 30, 30 iulie 2003)