PDF - Limba Romana

Grigore VIERU – 70 61
Mihai CIMPOI
CLIPE DE GRAŢIE
CU GRIGORE VIERU
Istoria (ca să nu zic Odiseea)
relaţiilor mele cu Grigore Vieru
începe de la redacţia gazetei raionale
Leninistul din Lipcani, unde am
fost angajat după terminarea şcolii
de cultură generală spre a-mi face
un stagiu de lucru, necesar pentru
admiterea la Universitate. Vieru
devenise, încă din 1957 – anul apariţiei
plachetei de debut Alarma, un
poet ce anunţa un fenomen şi îngrijea
„poşta” redacţiei Nistru, la care
trimiteam şi eu versuri „coşbuciene”
cu un rând scurt. Mai respiram, cu
evidentă mândrie, aerul prezenţei
poetului la aceeaşi redacţie prin
1955-1956. Într-o bună zi am fost, în
chip surprinzător, uns la inimă de o
laudă a celor două corectoare, una
dintre care era Eufrosinia Rusnac,
soţia cunoscutului medic şi literat
Victor Rusnac şi mama cercetătorului
Eugen Rusnac: „Ca să vezi
ce disciplinat eşti mata, tovarăşe
Cimpoi. Stai până ce se tipăreşte
gazeta. Da Grigore Vieru stătea
cât stătea ş-apoi se ducea la fete,
la internat...”.
Ţin minte de-atunci multe
poezii de ale lui Vieru, pe care le
declamam pe la olimpiade şi serbări
şcolare, împreună cu Luceafărul lui
Eminescu: „Într-o zi pe sus hultanul
/ Îl făcea pe-aeroplanul. / Puii lângă-a
lor coteţ tihnit / I-au strigat în
hor: „Nu te fă că n-ai motor!” / Ş-au
fugit...”.
* * *
Încetul cu încetul relaţiile
noastre s-au transformat într-o adevărată
prietenie literară: cu discuţii,
telefoane, confidenţialităţi, întâlniri
cu cititorii, participări la diferite manifestări
aici şi în ţară, mese luate
cu prietenii, mici supărări conjuncturale...
Neuitate au rămas toate, cele
de graţie (să le zic aşa) fiind cele
mai frumoase şi înălţătoare.
* * *
Multă lume cunoaşte acum
dosarul plachetei sale Trei iezi, în
care figura un poem, Curcubeul, reclamat
printr-o evidentă „turnătorie”
că ar conţine o aluzie la tricolorul
românesc, căci cei trei „ştrengari”
furase de pe cer tocmai albastrul,
galbenul şi roşul. A urmat acuza de
naţionalism şi scoaterea poeziei din
carte. Mai păstrez şi acum un exemplar
din care textul este eliminat, iar
titlul din sumar este acoperit cu tuş.
Într-o bună zi mă sună ca să
mă prezint la gară, în momentul
sosirii trenului Moscova – Sofia (via
Bucureşti). Urcăm în vagon şi în
faţă, chiar lângă uşă, apare Zaharia
Stancu, chipul căruia proiecta un
aer distins de boierie (am aflat cu
mult mai târziu că era supranumit
„boierul”), amestecat cu blajinătate
creştină. Poetul nostru i-a întins un
exemplar cu o dedicaţie făcută de
acasă, cerându-i scuze maestrului
pentru buchiile chirilice. Stancu a