PDF - Limba Romana

40
la întrebarea colegului Mihail Gh.
Cibotaru „Al cui discipol te consideri?”
poetul răspunde fără ezitare:
„Al limbii. Al limbii noastre” şi
vorbeşte inspirat despre farmecul
şi vraja verbului matern, dar nu
se eschivează – nici aici – să dea
alarma în cazul neglijării limbii de
către unii concetăţeni, inclusiv intelectuali,
profesori care „nu ţin în
casă decât manuale şcolare”. Pe
aceştia „dacă-i auzi cum vorbesc,
îţi vine să apuci câmpii”.
Cugetarea scriitorului devine
şi mai necruţătoare când dezvăluie
adevăruri de-a dreptul dureroase:
„Dacă un agronom, bunăoară, nuşi
cunoaşte meseria şi duce lucrul
de râpă, el va fi destituit din post,
scos din pâine, cum se spune. Dar
ai auzit vreodată să fie descalificat
un învăţător prost de limbă şi
literatură?”
Idei cutezătoare şi atitudini
pilduitoare faţă de limba maternă
şi faţă de purtătorii ei emite Grigore
Vieru în cartea Acum şi în veac
(2001). De data aceasta el nu ne
mai numeşte moldoveni, iar limba
noastră se învredniceşte – sub
pana sa – de numele ei corect,
verificat ştiinţific şi istoric. „Limba,
literatura, cântecul românesc au
fost pentru noi, românii basarabeni,
covorul care ne-a ferit sufletul de
îngheţul străin, pustiitor”, consemnează
scriitorul-publicist, secondat
de un polemist înfocat şi neiertător
cu acei care nu înţeleseseră până
atunci că suntem români şi vorbim
limba română: „A nu recunoaşte
asta şi, mai ales, a scuipa în fântâna
din care ai băut înseamnă a fi
descompus total moraliceşte”.
În altă secvenţă publicistică
din aceeaşi carte poetul dă glas
limba Română
adevărului că „noi, românii basarabeni,
pentru care fiecare zi în
care vorbim româneşte este o zi a
înălţării, o sărbătoare, vorbim mai
şovăielnic, mai clătinat, ca să zic
aşa, mai încet, dar tot româneşte
vorbim...”.
Atenţia constantă faţă de
limba noastră maternă este o
componentă a creaţiei scriitorului,
dar nu ne propunem să glosăm pe
marginea tuturor afirmaţiilor lui în
această problemă de cea mai mare
importanţă a creaţiei scriitorului şi,
concomitent, a vieţii societăţii. E
timpul, credem, să revenim la aforismele
care întregesc de minune
şi imprimă un caracter deosebit de
actual preocupărilor lui în domeniu.
Vorba e că pe parcursul anilor şi
deceniilor Grigore Vieru şi-a consolidat
în mod pregnant conştiinţa
adevărului de nestrămutat că „orice
artist va descoperi mai întâi în
catedrala graiului matern că are
glas şi poate cânta”, altfel zis – că
dispune de premisele unei activităţi
atât de specifice, ca aceea de a
crea artă autentică. Fără har nu
există activitate artistică, fără aflarea
în „catedrala graiului” nu există
scriitor. (Aici ne amintim că încă
în 1974, răspunzând lui Serafim
Saka la întrebarea „Unde te simţi,
dacă te simţi, cel mai bine?”, Vieru
a răspuns prompt: „În graiul nostru”;
a se vedea: Serafim Saka, Aici şi
acum, Chişinău, 1976, pag. 211.)
Altfel zis, Grigore Vieru şi graiul
nostru este o temă de cercetare
filologică vastă, mai ales dacă luăm
în consideraţie şi publicistica scriitorului.
Am citat adineauri câteva
„gânduri” importante, la care ne
grăbim să adăugăm – din aceeaşi
suită de aforisme – cel puţin încă