PDF - Limba Romana

206
etc.). Catabaza orfică se deosebeşte
prin faptul că nu are finalitatea
fertilităţii, a procreării ori a genezei
(antopogeneză sau cosmogeneză);
ea e unică, pentru că urmăreşte să
ilustreze altceva: momentul naşterii
artei, ca proces creativ autonom,
adică, poiesisul, în sens platonician.
Or, se pare că Williams deconstruieşte
aici însăşi structura
semnificaţiilor esenţiale ale mitului
orfic, întorcându-se la paradigma
catabazei fiziologice, a recuperării
partenerului în scopul procreării.
Este adevărat, conform lui Salvatore
Lo Bue (La fisiologia del Mito)
[6, p. 90-99], că această paradigmă
fusese întâlnită într-una dintre cele
mai îndepărtate invariante arhaice,
unde era legată de fertilitate
şi de agricultură; a existat deci, în
vechime, şi o „poveste a Orfeului
triumfător”, care nu intra în conflict
cu zeii; aceea era o fabulă cu final
fericit, în care Euridice era readusă
la viaţă; dar această variantă
a fost abandonată pe parcurs, iar
amintirea ei nu mai persistă peste
secole, căci acel Orfeu (ca şi cel
din mitul argonauţilor şi al „lânii de
aur”), este o figură a nulităţii poeziei.
Vom remarca totuşi că dramaturgul
american are intuiţia şi bunul simţ
de a nu-şi „rata” tragedia, de a nu
„eşua” melodramatic într-o poveste
cu happy end. Consecvent în ideile
sale, Williams îi ucide în final pe
Euridice şi pe Orfeu, fără ca ei să
reuşească să aibă urmaşi.
înainte de a încheia, vom
puncta un ultim aspect al deschiderii
lui Williams spre postmodernism.
într-un studiu intitulat Mass
limba Română
Culture, apărut în 1957, doi autori
americani, David White şi Bernard
Rosenberg, analizează – în cadrul
discuţiei despre era postmodernă
– „unele schimbări capitale ce au
loc în societatea contemporană”,
evidenţiind, mai presus de orice, instaurarea
unei „culturi universale de
masă” („universal mass culture”) [2,
p. 6]. Vom observa că tot 1957 este
şi anul în care apare piesa lui Williams,
Orpheus Descending; aşadar,
cronologic vorbind, acest autor
scrie teatru la frontiera – destul de
incertă, de altfel – dintre modernism
şi postmodernism, intrând, fie că
vrea sau nu, sub impactul zodiei
numită „mass culture”.
Este adevărat, din nevoia de a
fi jucat pe Broadway, Williams mai
face, pe alocuri, unele (foarte) mici
„concesii” publicului (de exemplu,
violenţa explicită sau insistenţa
asupra manifestărilor sexualităţii –
două stratageme intens utilizate în
era postmodernă, care constituie
atractivitatea cărţilor numite „bestseller”
sau a producţiilor cinematografice
cu succes de „box office”);
dar acest rafinat dramaturg nu face
compromisuri la nivel artistic, altfel
spus, nu cedează tentaţiei „kitsch”,
căreia îi cad pradă mulţi confraţi
de-ai săi.
În era postnietzscheană, în
care toate iluziile au fost spulberate,
în care toate sistemele axiologice
au fost desfiinţate, unde infernul
sunt ceilalţi – vechii Zei ai Antichităţii...
pot muri în pace. Numai omul,
din ce în ce mai alienat, continuă să
caute ceva ce nu va găsi niciodată:
Paradisul pierdut. Orice s-ar întâm-