PDF - Limba Romana

Interviu 181
G.Călinescu: „N-am prea văzut o
femeie chirurg, deci nici critic”. De la
1946 până în prezent Universitatea
de Stat din Moldova a dat literaturii
autohtone trei critici-femei: Raisa
Suveică, Eliza Botezatu şi Ana
Bantoş. Femeia e deschisă mai
mult spre poezie decât spre riscul
de a judeca pe alţii. Cele cinci volume
de versuri ale studenţilor de
la U.S.M. „Nu e om să nu fi scris o
poezie” (2000, 2001, 2002, 2003,
2004) vorbesc de la sine despre
muza preferată a viitorilor profesori.
În rândul al doilea, critica este cel
mai dificil, cel mai marginalizat şi
cel mai „nerentabil” gen de creaţie,
care aduce celui ce îl practică mai
mult amărăciune decât satisfacţii.
Aproape toţi văd în critică un fel de
„cenuşăreasă”. Scriitorii au convingerea
că doar pentru ei există
critica: pentru a-i lăuda cu ocazia
unor premii sau omagieri, pentru a-i
populariza; profesorii de toate gradele
aşteaptă de la critică modele de
„analiză concretă” a operelor prevăzute
de programă; elevii, studenţii,
masteranzii şi doctoranzii caută în
critică „surse de inspiraţie” pentru
anumite lucrări „de carieră”, pentru
teze de an, teze de licenţă, teze de
doctorat; cititorii îşi închipuie că critica
nu are altă bătaie de cap decât a le
oferi „mură-n gură” informaţie despre
cutare scriitor sau carte.
Critica literară nu este „o
umbră” a scriitorului (aşa cum consideră
francezul Gaetan Picon),
deoarece ea „păşeşte” nu atât pe
urmele cărţii noi şi ale scriitorului
supus analizei, ci în fruntea acestora,
căci ea, critica, e preocupată
în permanenţă şi de valorificarea
optimă a literaturii naţionale, de stimularea
căutărilor ei novatoare, de
estetică şi de filozofia literaturii. De
asemenea, critica literară nu reprezintă
o materie „parazitară”, ea nu
trăieşte pe „spinarea” literaturii. Ea
are propria „substanţă”, are propriile
resurse, are propria „personalitate”,
„individualitate” (trebuie să aibă!).
Anume prin aceasta se şi
impune un critic autentic, nu prin
scriitorul pe care îl interpretează,
nu prin citarea de opinii ale unor
critici remarcabili. Fără o hărnicie
exemplară, fără devotament profesional
nu poţi rămâne multă vreme
în sfera criticii literare. Iată de ce
majoritatea începătorilor în ale
criticii devin peste noapte istorici
literari, eseişti, publicişti, sau chiar
apucă pe alte căi, mai uşoare, mai
convenabile, mai fără probleme
(citeşte: „fără nervi”).
– Întrucât am adus vorba de
afirmarea dificilă a tinerilor critici,
cum vi se par ei (cei pe care
îi avem...). Ţin cadenţa, şi e bine
oare s-o ţină? Au revoluţionat ei
oare literatura, cum au declarat
nu o dată, sau e vorba numai de
„zgomot în saloane”?
– În raport cu mulţimea de
poeţi tineri pe care îi avem, penuria
criticilor tineri este mai mult decât
izbitoare şi dezarmantă, dovadă
că criticul propriu-zis „se creşte” cu
mare anevoie, de aceea îmbătrâneşte
înainte de vreme. Aş numi
totuşi câţiva autori care dau, cum
se zice, din coate: Nicolae Leahu şi
Maria Şleahtiţchi de la Universitatea
de Stat „Alecu Russo” din Bălţi,
Iulian Ciocan de la Universitatea
Pedagogică de Stat „Ion Creangă”,
până mai deunăzi (titlul ultimei cărţi
a acestuia Incursiuni în proza
basarabeană, 2004, fiind totuşi o
„copie” – vezi: Ion Simuţ, Incursiuni
în literatura actuală, 1994), Marin
Postu de la Universitatea de Stat