PDF - Limba Romana

128
limba Română
BUNICUL ŞI NEPOTUL
Numele de Ion Barbu nu este un pseudonim întâmplător. Aşa l-a
chemat pe bunicul meu, maistru zidar şi mahalagiu bucureştean din „Omul de
piatră”. Lui îi datoresc atmosfera balcanică din ultimele mele poezii. I-am luat
numele, deci eram dator să las ca glasul lui să se facă auzit... Astăzi, când
români de dată recentă, cu nume abia camuflat sub vocabule indigene,
cumulează pentru ei şi urmaşii lor, cu gâtlej rebel la atâtea sonorităţi valahe,
tot tradiţionalismul, fie-mi îngăduit, mie, nepotul lui Ion Barbu, constructor
zidar, să arăt ce înseamnă instinct tradiţional; nu o ideologie la îndemâna
oricărui străin botezat, ci o experienţă în ascendenţă. Cred că accentul unui
creştin milenar poate fi lesne deosebit de contrafaceri. Am îndoieli asupra
poeziei tradiţionaliste. De aceea se observă în Nastratin Hogea la Isarlâk,
precum şi în celelalte poeme balcanice, că dau preponderenţă mai mult
elementului halucinatoriu.
DEBUTUL DE LA SBURĂTORUL
Consider prima formă a versurilor mele mai mult ca nişte exerciţii de
digitaţie, pentru poeziile de mai târziu, deşi cu ele am debutat la Sburătorul.
Când m-am prezentat întâi la dl E. Lovinescu, i-am spus că mă numesc Ion
Popescu. Mai târziu mi-am luat numele de Ion Barbu; adevăratul meu nume
nefiind nici unul nici altul ci: Dan Barbilian. Nu aveam curajul să amestec
pe geometru în poezie.
Gândindu-mă la „banchetul filozofic” al lui Platon, văd în persoana dlui
E. Lovinescu figura amfitrionului clasic. Însuşindu-mi vorbele aşa de juste
ale prietenului Aderca, înscrise tot în paginile Vieţii literare, trebuie să mărturisesc
că e reconfortant să ştiu că trăieşte acest veşnic tânăr Lovinescu.
Păcat că nu există un joc de întrecere între dl Lovinescu şi ceilalţi confraţi
de critică. În epoca noastră, personalitatea d-sale se detaşează grozav de
izolată pe un neant critic nemaipomenit.
POEZIA NOUĂ
Consider poezia suprarealistă franceză iremediabil ratată prin inadaptarea
tipului social, intelectual şi retoric la marele romantism. Chestiunea
se pune local şi temporar. Fiind o atitudine de vis şi extaz, poezia trece
pe deasupra oricărui accident. Tentativele franceze de-a evoca ceva din
domeniul visurilor de noapte, nu sunt decât o reluare a procedeelor lui Zola,
înfăţişând numai o parte din complexitatea realităţii sentimentului. Ca şi
naturaliştii, reprezentanţii acestei maniere sunt schematici.
Suprarealiştii degajează din vis mai mult logica de succesiune a visului,
bazată pe confuziunea contrariilor, fără a se apropia de ceea ce noi am
îndrăzni să numim lumina visului. Trebuie să răscoleşti în domenii cu totul
străine de literatură şi de suprarealism ca să rezolvi problema de lumină
imanentă ce l-a preocupat pe Rembrandt, cel dintâi suprarealist.
Am fost surprins când termenul de lumină obscură l-am găsit la Paul
Valery, în legătură cu poeziile lui.