PDF - Limba Romana

212
explice câte ceva..., cumva, niciodată
cu deplină certitudine, nicicând
cu probe imbatabile, din preajma
– sau chiar din interiorul! – lor nu trebuie
izgonită ideea de mister care
e prezent în umbra şi în alcătuirea
fiecărui fenomen sau obiect (omul
îl trec la... fenomene...); în însăşi
fiinţa umană, atât de tainică şi foarte
puţin revelată sieşi. Misterul ca sens
/ semnificaţie în sine, punct în care
Blaga se apropie de Kant. Sau de
Dilthey, care se referă la însinele
lumii ca mister, acest autor fiind din
ordinul aşa-numiţilor filozofi ai vieţii
ce s-au dovedit adversarii logicii,
în special a celei a intelectului, din
motivul că el, intelectul, sau – mai
larg – conştiinţa umană nu poate să
se cunoască pe sine, nu reuşeşte
a-şi dezvălui sieşi „însinele inefabil”.
Logica poate fi de folos numai la
cercetarea materiei inerte, anorganice,
nu şi în edificarea sa asupra
„materiei cenuşii”. Consecvent în
opţiunea sa axială, Blaga subliniază
că niciodată „misterul nu e convertibil
în nonmister”. Iar misterul e
chiar metafora sui generis, esenţializată,
autotelică, nedezvăluindu-se
(încă?) înţelegerii umane. Pentru
că, şi astăzi şi într-un infinit şir de
mâine, conştiinţa oamenilor ce au
atins un nivel exemplar de inteligenţă
este / va fi nevoită să constate –
chiar în funcţie de prestaţia proprie!
– că necunoscutul, enigmaticul,
(încă) neaflatul îi depăşesc (mereu)
posibilităţile de elucidare ale logicii
sale, capacitatea-i de a raţiona şi
chiar de-a... aproxima! (Există o
anumită limită până şi în, părelnic,
limba Română
deplina dezinvoltură şi libertate a
fanteziei umane...)
Deci, ce-i de făcut în această
situaţie ca şi cum fără ieşire, de – ca
terminologie de şah – pat hermeneutic?
Analizând teoria blagiană
referitoare la misterul înţeles ca
ceva transcendent, Al. Surdu invoca
necesitatea de transcendere a
funcţiilor (şi funcţionalităţii!) logice
ale inteligenţei; când „intelectul
însuşi trebuie să se găsească
într-o stare acută de criză pentru
a renunţa la funcţiile sale logice,
fără să se autoanalizeze, ci doar
să «evadeze» din sine”, această
evadare însemnând amplificarea,
potenţarea, extinderea acuprinderii
(lămuritoare, luminătoare) a
intelectului, „dar în alte formule,
în formule care, prin structura lor,
sunt inaccesibile logicii”. Aşadar,
în acceptul antropologiei metaforice,
şi metaforele pot fi considerate
formule care nu ţin cont, obligatoriu,
de formulele raţionale, logice. Adică
– deloc neimportant! – şi metaforele
pot contribui „la depăşirea” intelectului
de către sine însuşi, prin sine
însuşi. Metaforele care, după Vico,
sunt şi forme gnoseologice (închise,
mai adaugă exegetul). Însă conştientizarea
de către... conştiinţă a
posibilităţii (în pofida obstacolelor
transcendentale, de augmentare, a
misterului) sale de... înaintare, de
expansiune nealinată de cea mai
cutezătoare năzuinţă – că, chipurile,
cândva, ea, conştiinţa, va putea
atinge înţelegerea absolută (dacă am
zice doar supremă, ar fi parcă ceva
mai puţin spus...), depinde de per-