PDF - Limba Romana

178
Mihail DOLGAN
„numai prin artă
omenirea se poate
SALVA de vid” (I)
– O fi având şi întrebările
naive dreptul la viaţă. Iată una,
stimate domnule profesor: ce ar
fi sau cum ar fi fost lumea fără
literatură?
– Ţin să vă previn din capul
locului: nu aşteptaţi răspunsuri
exhaustive. În literatură şi în critica
literară totul e relativ, totul este
proiectat prin imagini şi judecăţi
de valoare foarte personale şi, prin
urmare, nu pot să nu fie impregnate
de o anumită doză de subiectivism,
deci adevărul nu poate fi exprimat
în integralitatea lui şi în ultimă instanţă.
Simplificând lucrurile, putem
spune că în vechime omul se simţea
sărac cu duhul, având doar
pâinea pe care şi-o dobândea cu
mari riscuri. A vrut însă să mai facă
şi poezie, să mai intoneze şi cântece,
să mai vorbească şi în basme,
în proverbe… Într-un cuvânt, a vrut
o altă „pâine”, o pâine pentru suflet,
cu care se hrăneşte de pe când nu
existau hârtia, alfabetul, dar existau
miturile.
Literatura are facultatea de a
ridica viaţa cotidiană la nivelul unei
realităţi superioare, esenţializată şi
sublimată estetic (Mihai Eminescu
ar fi spus că scriitorii „creează o
altă lume pe-astă lume de noroi”).
Numai literatura e capabilă să
întreţină vie memoria unui neam.
limba Română
Fără memorie, istoria ar fi „înghiţită”
pentru totdeauna de negurile uitării.
Memoria este, aşadar, o dovadă a
faptului că am existat, că existăm,
că vom exista în timp, spaţiu şi
istorie. Iar memoria trăieşte numai
în şi prin cuvânt, mai ales în şi prin
cuvântul artistic. În faţa memoriei şi
a cuvântului – instrumente de lucru
ale scriitorului – istoria şi timpul se
dovedesc a fi neputincioase. Doar
mancurţii nu au memorie, doar ei nu
au nevoie de istorie şi de literatură.
A demonstrat-o strălucit cunoscutul
scriitor kirghiz Cinghiz Aitmatov
în romanul O zi mai lungă decât
veacul (1980). Prin intermediul
literaturii fiecare om capătă posibilitatea
de a „trăi” mii şi mii de vieţi
„străine” (într-o singură viaţă!), mii
şi mii de destine „străine” (într-un
singur destin!), mii şi mii de frumuseţi
imaginare, pe care viaţa de
toate zilele ni le poate oferi, dar pe
care ni le propune gata „extrase”
şi „gratuit” cu atâta generozitate
romanul, poezia, arta în genere.
Făurindu-şi propria limbă, orice
popor îşi făureşte, de fapt, propria
literatură, propria viziune ontologică
şi filozofică asupra lumii; propriile
metafore, simboluri şi mituri într-un
spaţiu predestinat. Iată de ce putem
spune că literatura, în sensul larg
şi vechi al cuvântului, este un mod
specific de existenţă.
Întrebarea pe care mi-aţi adresat-o
nu este nici pe departe „naivă”,
de vreme ce se referă la omul din
noi, adică la partea noastră de spirit,
la modul de a gândi şi cunoaşte frumosul
şi adevărul, la automodelarea
noastră pe calea educaţiei estetice,
la voinţa de perfecţionare, care pare
să lipsească individului modern. De
mii de ani, omul deschide cartea ca
să ştie ce au gândit alţii şi, de mii de