PDF - Limba Romana

84
jumătate de secol, s-a produs un
malentendu grotesc. Scriitorii din
Basarabia însufleţiţi de un patriotism
sincer au crezut că autorii de
literatură patriotardă din România
– favorizaţi cândva de naţionalismul
comunist promovat de Nicolae
Ceauşescu – reprezintă replica lor
simetrică. Şi şi-au întins mâinile
unii altora, primii din naivitate, iar
ultimii pentru a profita grabnic de o
legitimare nesperată, în condiţiile în
care în România erau – şi pe bună
dreptate – dispreţuiţi. Drept urmare,
Grigore Vieru şi ceilalţi scriitori din
Basarabia înrudiţi spiritual cu el au
pierdut o mare parte din capitalul
de stimă şi simpatie de care se
bucurau în România.
Este o nedreptate. Grigore
Vieru rămâne un poet foarte talentat,
care nu seamănă prin nimic cu
„aliatul” său din România, Corneliu
Vadim Tudor, un autor minor şi
grandilocvent, un Rică Venturiano
al iubirii de patrie.
Proza care se transformă
în poezie
Grigore Vieru nici nu omagiază,
de altfel, direct şi declamativ
„patria”. El evocă satul natal, casa
„de pe margine de Prut”, bucuriile
simple ale vieţii la ţară, pe care
sărăcia nu face decât s-o înnobileze,
ca o formă de asceză. Până
şi necazurile de altădată îi sunt
dragi. În mod special îi place să-şi
aducă aminte scene din copilărie cu
mama lui, pentru care are un cult.
Nu există grandilocvenţă şi nici demagogie
în aceste evocări. Tot ceea
ce povesteşte sau declară poetul
ni se impune ca sincer şi adevărat.
Ideea de patrie se constituie difuz
limba Română
din amintiri şi trăiri nefalsificate,
neutilizate în scop propagandistic.
Aflăm, ca dintr-o scriere în
proză, că poetul locuieşte într-un
oraş, la bloc, că a luat-o la el şi pe
mama lui, convingând-o să abandoneze
casa din sat, că are un copil
„mititel”, care i se suie bunicii în cap
etc. Toate acestea ar putea să ne
plictisească, aşa cum se întâmplă
atunci când mergem la cineva în
vizită şi trebuie să răsfoim, din
politeţe, un album cu fotografii de
familie. lată însă că nu ne plictisim
deloc, că, dimpotrivă, regăsim
propriile noastre stări sufleteşti în
mărturisirile poetului şi că ne simţim
înduioşaţi până la lacrimi. Explicaţia
consta în faptul ca „albumul cu
fotografii de familie” este alcătuit
de un artist foarte înzestrat, care a
ştiut ce imagini să aleagă şi cum să
le aşeze în pagină. Textele sale nu
sunt nici proză, nici poezie, ci proză
care se transformă în poezie, sub
ochii noştri:
„Tu mă iartă, o, mă iartă, /
Casa mea de humă, tu, / Despre
toate-am scris pe lume, / Numai
despre tine nu. // Să-ţi trag radio şi
lumină / Ţi-am făgăduit cândva / Şi
că fi-vom împreună / Pieptul meu
cât va sufla. // Dar prin alte case,
iată, / Eu lumina o presor, / Alte
case mă ascultă / Când vorbesc la
difuzor. // Ţi-am luat-o şi pe mama /
Şi-aţi rămas acuma, ia / Vai, nici tu
în rând cu lumea / Şi nici orăşancă
ea. // Las’că vin eu cu bătrâna / Şi
nepotu-ţi o să-l iau / Care pe neprins
de veste / Speria-va-ţi bezna:
«Hau!» // Şi vei râde cu băiatul / Ca
doi prunci prea mititei / Şi vei plânge
cu bătrâna / De dor ca două femei.
// Şi vei tace lung cu mine / Cu
văz tulbur şi durut, / Casă văduvă
şi tristă / De pe margine de Prut”