PDF - Limba Romana

Grigore VIERU – 70 41
două. Potrivit primului, cuvântul
este asemănător femeii pe care,
„dacă o iubeşti cu adevărat, te
încarci cu toate înţelesurile şi te
apropii de toate tainele ei”.
Or, anume o dragoste sinceră
şi adâncă pentru cuvânt, verificată
de-a lungul a circa cinci decenii de
activitate literară exemplară, i-a ajutat
scriitorului să pătrundă mulţimea
de înţelesuri şi taine ale graiului
nostru, care de atâtea ori ne „scapă”
nouă, muritorilor de rând, neglijenţi
sau – şi mai rău – indiferenţi faţă de
zestrea lingvistică naţională.
Potrivit celui de al doilea aforism
din suita de „gânduri” la care
ne referim, „cel care falsifică Limba
merită judecata lui Dumnezeu în
cer, iar în viaţa pământească –
pedeapsa capitală, pentru că el
omoară nu un singur om, ci toată
comunitatea socială”.
Poate e spus întrucâtva exagerat,
dar poetul nu acţionează cu
jumătăţi de măsură: când e vorba
de cuvânt, de grai, de limbă, el devine
intransigent nu numai cu sine,
dar cu oricine dintre noi, avertizându-ne
să preţuim la justa valoare
tot ce formează acel depozit sacru
al naţionalităţii noastre, la care ne
făcea atenţi, pe timpuri, şi Vasile
Alecsandri.
Am zis „întrucâtva exagerat”
cu gândul la Moldova est-pruteană,
în care limba strămoşească se mai
află în etapa dibuirii denumirii sale
corecte şi în proces de însănătoşire.
De altfel, poetul nu uită să
releve şi acest aspect dureros al
vieţii noastre spirituale atunci când,
ajungând cu meditaţiile la „vuietul
Limbii Române”, se exprimă inspirat,
metaforic şi cu multă dreptate:
„Tunetul ei aducător de ploaie şi rod
pe un pământ ars de sete şi foc”.
Grigore Vieru ni se destăinuie
şi, totodată, ne serveşte drept
exemplu de preţuitor exigent al
atitudinii conaţionalilor noştri şi a
alogenilor faţă de limba ce ne-a fost
hărăzită. „Plec zilnic după câştig
la minele de aur ale graiului meu”,
afirmă poetul despre sine şi nu uită
să ne spună că, pentru a putea
frecventa cu toţii aceste mine, e nevoie
ca oaspeţii veniţi de pe aiurea
să nu rămână străini de comoara
neamului nostru: „Nu cunosc un dar
mai frumos din partea unui musafir
străin decât acela care-mi elogiază
Ţara în limba casei mele”.
Am putea întocmi o listă bogată
de atare destăinuiri vizând
procesul de creaţie propriu-zis,
atmosfera culturală propice desfăşurării
acestuia, evoluţiei limbii
în cazul dragostei pe care suntem
datori cu toţii să i-o purtăm. „Lucrarea
în cuvântul poetic este ca truda
plămânilor şi aerul iernii: tragem în
noi faptul rece de viaţă şi-l expirăm
înfierbântat afară” este, de bună
seamă, o exteriorizare metaforică
îndrăzneaţă a unui amănunt de
laborator scriitoricesc, dar gândul la
viaţa şi chiar la destinul limbii noastre
în condiţiile concrete ale Moldovei
est-prutene nu-l părăseşte
când constată cu durere fără să mai
apeleze la figuri de stil: „Câtă limbă
română a rămas în Basarabia, ar
putea s-o înveţe uşor şi rusul”.
Fiecare mânuitor şi, mai cu
seamă, fiecare mântuitor al cuvântului
datorează limbii materne însăşi
apariţia sa, formarea şi dezvoltarea
sa. „Din mila, din dragostea şi
dărnicia Limbii Române am răsărit
ca poet”, ni se confesează Grigore
Vieru, pentru ca în altă parte a ace-