PDF - Limba Romana

204
limba Română
În sfârşit, şi la Tennesse Williams
putem depista unele aspecte
postmoderne, dar care se situează
nu atât la nivelul formal (ca la cei
doi autori francezi), ci mai degrabă
la nivelul ideatic. Este vorba de
o idee mai largă, mai generală,
vehiculată de postmodernismul
neoumanist, aceea de toleranţă
(văzută, la autorul american, ca
opus al extremismelor şi al fanatismelor
de tot felul); ea anunţă era
unei noi morale, cea a pluralismului
şi a dreptului la diferenţă. Piesa
lui Williams este un rechizitoriu
la adresa barbariei primitive, care
îşi are rădăcinile în intoleranţă;
această intoleranţă nu se manifestă
neapărat prin ignorarea sau
sfidarea unor „norme” – morale,
sociale ori religioase – (aspectul
superficial), ci, mai cu seamă, prin
ideea însăşi de „diferenţă”, înţeleasă
ca libertate a individului de a fi
„altfel” decât majoritatea (aspectul
profund). În zona conflictuală dintre
puritanii mărginiţi şi conformişti
(„norma”) şi Val-Orfeu (abaterea de
la „normă”) se observă o opoziţie
fundamentală care defineşte, de
fapt, ciocnirea dintre două coduri
etice: cel al societăţii moderne,
industriale şi cel al societăţii postmoderne,
postindustriale. Codul
etic al erei moderne a fost, în linii
mari, caracterizat printr-un „ethos
industrial care a susţinut munca
îndârjită”, după cum arăta Alvin
Toffler, în studiul Al Treilea Val [1,
p. 379]; această „atitudine a spiritului”
a stat la baza formării self
made man-ului, fiind văzută ca o
reţetă a succesului. Morala amintită
a condus însă, după părerea
lui Michel Foucault, la „instituirea
conformismului social şi a disciplinei”
[2, p. 133]. şi tocmai împotriva
acestei mentalităţi, dezumanizantă
şi mecanicistă, a punctualităţii şi a
sincronizării, a conformismului şi a
standardizării [1, p. 380], umanismul
epocii postmoderne propune
o morală, mult mai „laxă” şi mai
individualistă, de sorginte nitzscheană,
aceea a disponibilităţii
fiinţei umane faţă de „plăcere” şi
faţă de redescoperirea „bucuriei
de a trăi”. Căci, după cum susţine
Jean-François Lyotard (Économie
libidinale, 1974), modernismul nu a
făcut decât să încătuşeze dorinţa şi
să o fixeze în forme opresive, prin
familie, loc de muncă, economie
şi stat [2, p. 135]. Unor astfel de
forme restrictive Lyotard le opune
„o filozofie a vieţii care afirmă desfăşurarea
liberă a energiilor vitale”
[2, p. 144].
Ajungând în acest punct al
discuţiei, putem repera la Williams
încă o idee situată în avans faţă de
epoca sa, ce va forma o altă „cheie
de boltă” a edificiului filozofic postmodern
şi care va fi susţinută mai
ales de adepţii „postmodernismului
vitalist” (sau „reconstructiv”) [2,
p.136]; este vorba de necesitatea
imperioasă a reîntoarcerii la Natură,
la mater genitrix, prin activarea
funcţiilor esenţiale ale omului, şi
mai ales prin repunerea în drepturi
a sexualităţii, factor vital, prea multă
vreme disimulat sub masca unor
„principii” austere, puritane. Abstinenţa
pe termen lung – o ştim de la
„Herr Doktor” Freud – îl alienează