PDF - Limba Romana

178
din Moldova, Dragoş Vicol de la
ULIM, Mihai Vaculovschi şi Vitalie
Răileanu, Andrei Langa şi Felicia
Cenuşă de la Academia de Ştiinţe a
Moldovei, inclusiv doi-trei eseişti cu
gust şi expresie... Numai că aceştia
nu sunt chiar atât de tineri şi se arată
a fi mai mult istorici literari decât
critici de întâmpinare. De exemplu,
Eugen Lungu debutează cu volumul
Raftul cu himere, 2004, la vârsta
de 55 de ani, răstimp în care a acumulat
atâta „dragoste” pentru criticii
şi istoricii literari de la Academie,
încât a ajuns să-i caracterizeze în
bloc printr-o „grandoare sterilă şi o
micime neurastenică a potenţelor”
(vezi p. 142 din aşa-zisa Istorie
critică a literaturii din Basarabia,
2004, compusă din vreo... 7 prefeţe,
disparate şi rău coordonate
ştiinţificeşte, la nişte antologii pe
genuri – tot o „copie” a unui titlu
străin: Nicolae Manolescu, Istoria
critică a literaturii române, 1990).
Oricum, ei cultivă un alt fel de critică
(şi spirit critic) decât cea tradiţionalistă,
vădit înnoitoare ca mentalitate
şi concept, ca viziune şi formulă,
cu aplicarea (fie şi parţială) a unor
metode moderne de investigare a
textului literar, cu o înţelegere mai
specifică a poeticităţii şi a tehnicilor
narative, cu un limbaj mai împrospătat
şi mai atractiv (minus clişeele
împrumutate din critica mai nouă
din Ţară şi etichetările scabroase
la adresa precursorilor). Au carte,
sunt curajoşi (chiar cu riscul de a
sări peste cal), posedă simţul ironiei.
Supără însă nihilismul lor (al
multora!) faţă de tradiţie, „morbul
subaprecierii”, cum ar zice Mihai
Cimpoi, precum şi lipsa de spirit
critic în judecăţile de valoare privind
tot ce se scrie în cheie modernă /
postmodernistă. Au multă ambiţie,
limba Română
dar deocamdată nu prea bine stau
la capitolul „amuniţie”. Oricum, e
o ambiţie frumoasă, stimulatoare.
Faptul că încearcă să „ţină cadenţa”
cu timpul, că persistă în a se sincroniza
cu critica modernă din alte părţi
e salutabil, reprezintă o calitate ce
merită a fi apreciată chiar şi atunci
când constatăm şi unele „poticniri”.
În ceea ce priveşte „revoluţionarea”
literaturii, e încă prematur a ne
pronunţa: autorii se află la primele
lor cărţi, la primele dibuiri ale propriilor
individualităţi creatoare. Prin
urmare, se cuvine să-şi „revoluţioneze”
mai întâi „sinele” critic, după
aceea – literatura... Nu e bine, etic
şi spiritual nu e bine, „să calci pe
osemintele” înaintaşilor pentru a
te „înălţa” pe tine. Înalţă-te, înainte
de toate, prin propria ta muncă,
prin cinstea şi responsabilitatea
ta profesională. A scrie bine încă
nu înseamnă a judeca şi analiza
estetic bine. Totodată e timpul să
se ia în calcul şi obiecţiile polemice
drastice ale nouăzeciştilor din
ţară, care atacă tot mai înverşunat
poziţiile şi poeticitatea postmoderniştilor,
învinuindu-i de trei mari
păcate: au împotmolit poezia întrun
intertextualism indescifrabil, au
artificializat poezia până la refuz, au
săpat cu mâinile proprii o adevărată
prăpastie între cititor şi făcătorul de
versuri. „Salvarea” ar fi instaurarea
în poezia de azi a unei autenticităţi
profunde şi nedisimulate, care ne-ar
„mântui” de estetismul în sine ajuns
la anacronism...
– Iertată fie-mi îndrăzneala,
însă mereu am impresia că poezia
nu e chiar ceea ce ne spune critica
literară că este poezie. Nu în zadar
tinerii condeieri caută alte şi alte
modalităţi de exprimare poetică. Ei
simt, intuiesc că poezia e altceva…