PDF - Limba Romana

Co-Laborator 195
Tatiana CIOCOI
Teoria lumilor posibile
şi ARTA romanescă
a lui Umberto Eco
Teoria lumilor posibile este formulată de Umberto Eco în Lector
in fabula şi vizează intervenţia interpretativă a lectorului model în evoluţia
fabulei unui text narativ. Incertitudinile narative nu funcţionează conform
previzibilităţii specifice ştiinţei, ci în direcţia surprizelor, discontinuităţilor
proprii operei de artă. Implicarea constructivă a lectorului este determinată
de natura „leneşă” a textului care-i cere interpretantului „să facă o parte
din munca sa”, astfel încât manifestarea lingvistică a conţinutului să fie
re-elaborată prin intermediul cooperării hermeneutice bazată pe presupuneri
cum sunt „ce nu s-a spus” sau „ce s-a spus”, presupunându-se că
lectorul dezvoltă pe cont propriu aşa-zisele „capitole fantasmă”.
Elaborată în cadrul logicii modale, noţiunii de „lume posibilă” i se
imprimă un nou conţinut în semiotica textuală, ea denumind „o totalitate de
individualităţi înzestrate cu proprietăţi. (...) Cum însă unele dintre aceste
proprietăţi sau predicate sunt acţiuni, o lume posibilă poate fi văzută şi ca
un şir de evenimente. Dar întrucât acest şir de evenimente nu este real, ci
posibil, el depinde de atitudinea propoziţională a celui ce le afirmă” [1, p.
128]. Fiind o „construcţie culturală” prin excelenţă, lumea posibilă presupune
diverse combinaţii ale unuia şi aceluiaşi set de proprietăţi ale individului pe
care le verifică prin raportarea la aşa-zisa lume „reală”, înţeleasă şi ea ca
o construcţie culturală, deoarece evenimentele ei constitutive se bazează
pe universul semantic global numit „enciclopedie”. O lume posibilă va fi,
aşadar, „o parte componentă a sistemului conceptual al unui subiect” [1, p.
132] şi va depinde întotdeauna de anumite scheme conceptuale.
Pornind de la presupunerea că „orice fabulă este o lume posibilă” [1,
p. 154], Umberto Eco delimitează, în ultimul capitol din Lector in fabula,
normele şi instrumentele semiotice necesare unei analize a lecturii, oferind
un exemplu de interpretare corectă a textelor în baza nuvelei Un drame
bien parisien de Alphonse Allais. Demonstraţia orientează discursul lui
Eco asupra următoarei întrebări: „În loc să se schimbe mesajele sau să se
controleze producerea lor, e posibil să se opereze o mutaţie a conţinutului
acţionând asupra circumstanţelor în care acesta ar fi receptat?” [1, p. 199].