PDF - Limba Romana

160
limba Română
scriiturii apollinairiene, credem că se poate stabili o coordonată tipologică
pe care se înscrie aceasta. Este vorba de tipul textual „sintactic”.
1.2. Însemne tipologice ale poeticii explicite apollinairiene
Reflecţia teoretică asupra poeziei este, potrivit opiniei lui Hugo Friedrich,
„o consecinţă a convingerii moderne că activitatea poetică este o
aventură a spiritului operator care, fiind în acelaşi timp propriul său spectator,
îşi potenţează înalta tensiune poetică prin meditaţia asupra activităţii sale”
(Friedrich, 1969/1956, p. 154). De aceea, considerăm că poetica explicită
poate furniza multiple elemente pentru o evaluare tipologică a operei însăşi.
Concepţia estetică apollinairiană – formulată în L’esprit nouveau et les
poètes, dar şi în diferite articole apărute în Mercure de France, dublează, în
plan teoretic, ceea ce textele poetice realizează în mod implicit: o finalitate
plasticizantă sau expresivă a procesului de poesis discursiv 3 .
Apollinaire postulează surpriza ca o condiţie necesară „noului”. În
L’esprit nouveau et les poètes el spune: …le nouveau existe. Il est toujours
dans la surprise. L’esprit nouveau est égallement dans la surprise. C’est ce
qu’il y a en lui de plus vivant, de plus neuf (Apollinaire, 1946, p. 906).
Datorită acestei dorinţe de a surprinde, de a uimi, el a fost supranumit
l’Enchanteur („cel care încântă”). Poetul consideră că şocul intelectual,
aproape senzual, pe care îl creează o imagine neaşteptată, reprezintă
marca poeziei moderne, că insolitul garantează frumosul în artă. Deviza sa,
j’émerveille, tratează frumosul ca ceva bizar, şocant, surpriza fiind rezultatul
juxtapunerii în procesul de instituire a sensului a unor termeni incompatibili.
Însă această intenţie de a şoca nu se realizează printr-o „desemantizare”
totală, printr-o abolire a sensului, ca în estetica avangardistă.
Apollinaire a fost atras de arta avangardistă, în special de cubism,
fiind sedus de originalitatea ei. Punctul comun dintre avangardişti şi
Apollinaire este căutarea noului, în măsura în care această căutare
încearcă nu să reprezinte lumea, ci să o re-creeze. Pentru el menirea
artiştilor este aceea de a intensifica percepţia lumii, de a reînnoi sensibilitatea
individului în contactul cu lumea: les grands poètes et les grands
artistes ont pour fonction sociale de renouveler sans cesse l’apparence qui
revêt la nature aux yeux des hommes (Apollinaire, 1946, p. 909).
Această concepţie a rolului poetului explică aspectul schimbător şi
adesea derutant al poeziei lui Apollinaire. El nu ezită să recurgă la formule
îndrăzneţe pentru a exprima căutarea poetică: variază registrele, utilizează
tehnica juxtapunerii, a concatenării elementelor disparate, a contrastelor,
a echivocului care ia forma calamburului. Reanimarea clişeelor, figurarea
simultană a unor imagini diferite sunt, de asemenea, caracteristici ale tehnicii
po(i)etice apollinairiene, cu aceeaşi intenţie a instituirii sensului poetic
în direcţia unei finalităţi „plasticizante”.
Apollinaire nu caută „realităţi superioare”. El descoperă cu o privire
nouă lumea, dar ştie că acest gest nu duce la revelarea unei realităţi
transcendente. Ceea ce există dincolo de „aparenţe” nu este situat dincolo
de lume, ci este lumea însăşi care trebuie „reînnoită”, transformată
prin sporirea acuităţii senzoriale, prin „intensificarea percepţiei” şi „revolu-