PDF - Limba Romana

138
bilitatea contradictorie a fatalităţii şi a
harului. Harul strălucitor care risipeşte
tenebrele e tocmai libertatea supremă.
Dumnezeu acţionează în libertate şi
prin libertate, iar în afara libertăţii nu
există har. Antiteza tradiţională libertate-har,
curentă în literatura teologică,
e superficială: ea nu abordează deloc
fondul problemei. Atunci când e complet
liber, omul se află în stare de har:
în el se produce trezirea elementului
divin. Or, dacă nu putem obţine harul
în afara libertăţii, dacă nu există, pentru
aceasta, un organ lipsit de har, atunci
nu există eliberare umană definitivă de
sub imperiul necesităţii, al servituţii şi
al destinului. Avem de-a face şi aici cu
aceeaşi taină a teandricităţii.
Pentru a ne folosi de o terminologie
mai veche, dar care e din nou
la modă, vom adăuga că libertatea
presupune primatul existenţei asupra
esenţei. Esenţa este fiinţa devenită
statică, încremenită. Existenţa originară
este libertatea şi actul, este creaţia.
Doar în sfera secundă existenţa cade
în puterea acestei fiinţe devenită statică,
îngheţată. Originarul înseamnă
schimbarea, mişcarea. Imobilitatea,
staticul reprezintă secundarul, ca rezultantă
a unei anumite orientări a dinamismului:
elanul. Motiv pentru care
metafizica lui Parmenide şi a eleaţilor
e falsă: ea tratează despre secundar,
nu are de-a face cu originarul. Heraclit
se află mai aproape de adevăr, însă
nici el nu surprinde originarul. Părintele
Serghei Bulgakov se arată incapabil
să rezolve problemele libertăţii, ale
actului creator şi ale răului, deoarece
se menţine pe teritoriul ontologiei,
adică al secundarului. Întreaga metafizică
creştină ar trebui să-şi găsească
expresia în lumina acestei priorităţi
a libertăţii în raport cu fiinţa. Atunci
orice lucru ar dobândi un sens nou
sau, mai degrabă, ar dobândi pur şi
simplu un sens, sens care este absent
din doctrina ontologică transcendentă
ce tratează despre fiinţa statică şi
susţine teza determinării libertăţii de
către această fiinţă. Pe de altă parte,
limba Română
metafizica creştină ar trebui să fie în
primul rând o filozofie a istoriei.
Libertatea trebuie examinată dialectic,
dinamic, căci e plină de contradicţii.
Dacă e concepută static, formal,
ca fiind facilă în loc de a fi dificilă, se
deschide calea spre o definire complet
falsă. Libertatea omului e îngrădită din
toate părţile: ea este limitată chiar şi în
forul său interior. Astfel, omul trebuie
să ducă o luptă neîncetată, uneori
eroică, pentru libertate. Libertatea
întâmpină o mulţime de rezistenţe, şi
omul e cel care trebuie să le învingă.
Dar dacă în calea ei nu se ridică nici
un obstacol, atunci devine pradă unui
proces de descompunere. Astfel este
libertatea societăţii burgheze. Iar omul
o apucă pe un drum greşit, care îl duce
de-a îndărătelea, dacă nu recunoaşte
decât o libertate ca funcţie a unui adevăr
deja acceptat şi neagă că ea rezidă
în însăşi căutarea şi cucerirea acestui
adevăr. O astfel de concepţie este
inerentă oricărei ortodoxii totalitare,
integriste, fie ea catolică sau marxistă.
Evanghelia conţine următoarele
cuvinte: „Veţi cunoaşte Adevărul, şi
Adevărul vă va elibera”. O eliberare
definitivă nu poate fi obţinută decât
printr-o asimilare existenţială, vie, a
Adevărului. Ca ţel ultim, aceasta e
libertatea divină, cea a Împărăţiei lui
Dumnezeu: libertate unită pe vecie cu
harul. O astfel de uniune şi o astfel de
asimilare a libertăţii cu harul nu apar
în doctrinele ortodoxe ale Bisericilor
istorice, iar ortodoxia marxistă sau
comunistă poate încă şi mai puţin să
le revendice, deşi o face.
Omul e în mers: el e pe drum, dar
e departe de a-şi fi asimilat scopurile
ultime ale înaintării sale. Acest demers
constă în aceea că el caută adevărul şi
îl supune examenului său; el continuă
această căutare şi această critică, chiar
atunci când o rază din acest adevăr
i-a pătruns în suflet. Adevărul nu i se
oferă sub o formă finită şi perfectă; la
fel se întâmplă şi cu revelaţia. Nici o
formă a revelaţiei nu se poate pretinde
desăvârşită şi împlinită. Revelaţia va