PDF - Limba Romana

198
limba Română
„reală” a faptelor. E tot atât de adevărat însă că pentru lectorul secolului al
XVII-lea descrierea unui univers plin de spirite ce se asociau după afinităţile
lor apare verosimil, întrucât venea în acord cu legile lumii „reale” de atunci.
„E suficient să schimbăm enciclopedia şi vom obţine un dat divers” [1, p.
132], – afirmă Eco, aducând exemplul biblicului Iona, credibil pentru lectorul
antic, pentru care faptul de a fi înghiţit de un peşte şi a apărea intact după
trei zile de fermentaţie în stomac nu contrazice enciclopedia antică. O lume
posibilă se va constitui, aşadar, printr-o referinţă la lumea reală, atât prima,
cât şi a doua fiind construcţii culturale, limitate şi provizorii. Elucidarea naturii
bizare a operaţiilor extensionale îndeplinite de lector în cadrul acestor
construcţii face parte din proiectul generativ al Insulei din ziua de ieri,
în care un posibil manuscris despre o posibilă expediţie în căutarea unui
posibil „punto fijo” generează o posibilă istorie a descoperirii longitudinii,
antrenând în acest act un posibil individ numit Roberto, naufragiat pe o
posibilă corabie „Daphne” la frontiera dintre un posibil ieri şi un posibil azi.
Naratorul probează deci accesibilitatea lumii posibile a lui Roberto
recurgând la interpretări psihologice de tipul: „un individ în W 1
poate
concepe lumea W j
dacă din punctul de vedere al structurii W 1
e posibilă
generarea, prin intermediul manipulării raporturilor dintre indivizi, structurii
lumii W j
” [1, p. 146]. Accesibilitatea lumilor prevede identitatea indivizilor
şi eventualele operaţii transformatoare ale proprietăţilor acestora. Pentru
ca două lumi posibile să fie inaccesibile e suficient ca indivizii prezenţi în
ele să fie identificaţi în funcţie de proprietăţile lor, diferenţa atrăgând după
sine consecinţe de ordin psihologic şi estetic repercutate în naraţiune. A
afirma că mai multe Wnsi sunt inaccesibile echivalează cu a spune că
universurile lor, în aparenţă unificabile, sunt în realitate paralele şi nu au
nici un punct de tangenţă. Pentru a nu suscita o contradicţie irezolvabilă
în coerenţa naraţiunii, aceste lumi trebuie să-şi păstreze statutul de lumi
potenţiale, adică să rămână lumi posibile. În Insula din ziua de ieri avem
de a face cu o actualizare concomitentă a două lumi inaccesibile (cea a
protagonistului istoriei şi cea a naratorului istoriei), provocând o contradicţie
internă a instanţei enunţătoare. Structura inaccesibilă a celor două lumi
posibile decurge din faptul că două voci diverse articulează aceeaşi fabulă
în segmente temporale distanţate: W 1
fiind un Wnsi enunţat de naratorul
extradiegetic într-un timp t 0
; W 2
fiind un Wnsi enunţat de instanţa intradiegetică
într-un timp t 1
.
În W 2
, bunăoară, instanţa intradiegetică susţine că „Daphne” se găsea
„cam pe la şaisprezece-şaptesprezece grade latitudine sudică şi la o
sută optzeci longitudine”[2, p. 254], în timp ce în W 1
naratorul extradiegetic
argumentează că „Daphne” se găsea în realitate „la o sută şaizeci şi două
grade est de Greenwich” [2, p. 254] ca longitudine şi la optsprezece grade
latitudine.
Evident, simpla constatare a faptului că „Daphne” se afla la 180 0 longitudine
sau la 162 0 nu are valoare în sine, dar dacă această contradicţie
nu ar fi avut loc, Roberto ar fi fost caracterizat de o altă relaţie ce definea
convingerea lui Wanderdrossel că epava se găsea nu pe meridianul o
sută optzeci al lui (conform enciclopediei sale), ci pe meridianul o sută