PDF - Limba Romana

Grigore VIERU – 70 89
Gheorghe GRIGURCU
Poezie de patrie
Grigore Vieru poate fi văzut ca
un fel de Octavian Goga al Basarabiei.
Ca şi poetul pătimirii Ardealului,
împrăştie vâlvătăile unui crez
naţional programatic, care impune
printr-o justificare intrinsecă, înfăţişând
o angajare, e drept extraestetică,
însă nu de natură a submina
arta cuvântului, ci a o corobora prin
valenţele sale afective. Ne putem
aminti de consideraţiile prin care
Titu Maiorescu îl saluta, fără a se
situa în contradicţie cu sine însuşi,
pe tânărul Goga, îmbrăţişându-i
patriotismul. Există angajări şi angajări.
Cea a lui Vieru e una dimensionată
pe idealul încă neîmplinit
al unităţii pământului românesc,
drept care se cuvine a o lua ca
atare, fără a exagera semnificaţia
factorilor colaterali ai unor alianţe
dubioase, pe care, în plan biografic,
le-a contractat bardul basarabean,
ca şi, de altfel, predecesorul său,
marcat de regretabile prestaţii politicianiste.
Faptul că am polemizat
cu Grigore Vieru pe tărâmul civic nu
ne împiedică a ne strădui să-i citim
cu obiectivitate creaţia poetică şi a
o preţui. Există opinia că poezia lui
Vieru ar fi „depăşită”, „demodată”.
Din punctul de vedere al inserţiei în
istorie, evident că nu e. Separarea
Basarabiei de patria-mamă rămâne
o rană deschisă a sensibilităţii noastre
etnice. Din punctul de vedere
al discursului literar, credem că
răspunsul e aşijderea negativ, căci,
ţinând seama şi de dezvoltarea
în condiţii ingrate a culturii dintre
Prut şi Nistru, poetul are un timbru
personal, adesea acut, în registrul
tradiţionalist pe care l-a adoptat oarecum
obligatoriu. Versul lui Grigore
Vieru e cabrat de revoltă, purtător
al unei sarcini incandescente, care-l
particularizează, inclusiv sub unghiul
plastic. Compunându-se contrastant,
imaginile conturează un stil inconfundabil:
„Muţesc privighetorile, /
mierlele, cucii. / Sângeră în biserici
/ icoana, pristolul. // Atenţie: / vin
politrucii / care vor bate în masă /
cu tovarăş pistolul. // Învaţă citirea
şi scrisul / copiii noştri plăpânzi
ca macii, / parcă vorbind literei: /
„ţinem la tine”. // Atenţie: / vin maniacii
/ care vor scoate ochii / scrierii
noastre latine. // Încă mai sună în
zori / „Deşteaptă-te, române”, / încă
nu-s izgonite, domnule Eminescu,
/ cărţile Dumitale. // Atenţie: / vin
căpcăunii / care înjunghie Steme /
şi înghit Imne Naţionale. // Ca cel
mai frumos pom al Ţării / încă mai
fâlfâie sus Tricolorul. // Atenţie: /
vin ienicerii / care-l vor doborî cu
toporul. // Umblă ţanţoş cu şapca
roşie / şi burduhoşii moşnegi / parlamentarii
de mâine. // Atenţie: /
vin călăii / care vor pune pe trunchi
/ capul Limbii Române” (Discurs
electoral). Viziunea poetului e
una translirică, obiectivă. E cea a
patriei care devine melos cu miză
cosmică şi chiar se propune ca un
substitut al transcendenţei (modelul
îndepărtat îl constituie motivul biblic
al robiei babilonice a israeliţilor, de
unde timbrul profetic, incisivitatea
rostirii): „Au zăpăcit, / au încurcat
până şi / lacrima bătrânei măicuţe,