PDF - Limba Romana

Proză 143
La care îi răspunzi calm:
– Dacă aş şti, precis că te-aş omorî.
De astă dată, Mimi era singură în dormitor, atât de singură încât părea ea
însăşi o întruchipare a singurătăţii. Stătea tolănită în mijlocul stadionului pe care
nu cunoscuse – vă amintiţi? – decât satisfacţia victoriilor, cărora le mai simţea şi
acum gustul în gură. Era goală şi părea o uriaşă felină adormită. Doar zvâcnetul
ademenitor al smocului de păr roşcat din vârful unghiului format de picioarele larg
desfăcute arăta că felina nu doarme, ci pândeşte prada sau potenţialul adversar
pe care urma să-l înfrunte temerar şi să-l devoreze.
Când văzu această splendoare, când intui această provocare, academicianul
Haris rămase cu gura căscată şi nu mai fu în stare s-o închidă până la tragicu-i
sfârşit. Se zice că şi în lumea cealaltă tot cu gura căscată şi-a făcut intrarea, dar
nu bag mâna în foc că-i aşa sau altfel.
Dacă nu mă înşală memoria (memoria este ca şi muierea, te înşală când vrea,
mai ales când te aştepţi mai puţin), am spus mai sus că un dormitor este locul în
care se adună toate energiile malefice. De ce aţi crede că acesta era o excepţie?
Mai ales după ce v-am sugerat cu fineţea care mă caracterizează că academicianul
Haris era filat de zeci, dacă nu de sute şi mii de servicii secrete de pe tot atâtea
planete ostile amărâtei de planetuţe Granda pe care toţi, fără nici o excepţie, o piz...
da, o pizmuiau şi îi voiau în mod exclusiv numai răul. Complotiştii interplanetari
au tot strâns cercul în jurul academicianului Haris până l-au redus la dimensiunile
dormitorului unde urma să se producă ultimul act al înfiorătoarei tragedii.
În mod firesc, în acest final îşi va face apariţia şi dobitocul de medic zăpăcit
care-l pusese odinioară pe academicianul Haris în cratiţa cu apă caldă şi care
ajunsese, cât eu am depănat această tristă şi totodată măreaţă istorie, da, da,
ajunsese marioneta complotiştilor, ca şi Mimi, bineînţeles... Unicul element nou
este că apa din cratiţă se răcise şi se bâhlise de-a binelea, răspândind un miros
atât de îngrozitor, încât medicului i se năzărea că are în cratiţă apa rămasă de la
scăldătoarea unui mort. Numai el ştie în ce condiţii antisanitare lucra, dar nu făcea
nazuri şi nici apa din cratiţă n-o arunca, ceea ce arată că avea intenţii criminale
încă de la bun (bun?) început.
Dar să nu anticipăm, pentru că nu există nimic mai delicios decât finalul unei
tragedii. Nici măcar o partidă de sex colectiv nu-ţi dă satisfacţia pe care o ai atunci
când urmăreşti agonia victimei, îi asculţi urletele de durere şi vezi întipărită pe faţa
ei spaima devastatoare a morţii iminente.
Prin urmare, vă recomand să aveţi răbdare, să staţi cuminţi în fotoliile voastre
moi şi să urmăriţi pas cu pas – dar ce zic eu! – să urmăriţi milimetru cu milimetru,
clipă cu clipă, nanosecundă cu nanosecundă finalul tragediei în care a fost angajat,
fără voia lui, desigur, academicianul Haris, titanul gândirii şi părintele tuturor ştiinţelor
exacte şi inexacte, inclusiv cele oculte, de pe amărâta de planetuţă Granda de la
periferia Căii Lactee. Pentru că, după ce o s-o vedeţi şi pe asta, toate o să vi se pară
floare la ureche, cu unica condiţie că n-o faceţi pe proştii şi aveţi această ureche.
Fireşte, din punctul meu de vedere ar fi fost mult mai rentabil şi mai prielnic
sănătăţii să rămână aşa, cu gura căscată, în locul în care îl prinsese vremea şi întâmplarea.
Academicianul Haris însă îşi luă inima în dinţi, în eventualitatea că-i mai
avea, îşi mobiliză instinctele de mascul şi se apropie curajos de arena pe care se
tolănise marea pradă, marea speranţă şi, de acum înainte, marea şansă a vieţii lui.
Pentru o clipă se simţi în pielea leului care urmează să facă saltul decisiv şi
spectaculos şi îşi scutură cu putere coama falnică.
Observă, numaidecât, că atitudinea lui sfidătoare nu produce nici o impresie asupra
lui Mimi, se întristă şi decise să abordeze subiectul într-o manieră mai diplomatică.