PDF - Limba Romana

Co-Laborator 203
dar, tocmai atunci, intră în trombă
Orfeu, care îi ia scaunul lui Heurtebise
de sub picioare, iar acesta, fără
a sesiza ce se întâmplă, rămâne
suspendant în aer minute în şir,
continuând să vorbească şi să lucreze;
Orfeu iese în grabă şi repune
scaunul sub picioarele geamgiului,
fără să i se pară nimic suspect;
euridice e singura care vede tot şi
face o criză nervoasă... etc.
Această scenă comico-suprarealistă
ne aminteşte de exemplul
dat de Henri Bergson (în
studiul Le Rire, din 1921), în care
vorbeşte despre efectul „bulgărelui
de zăpadă”; ca rezultat al unui şir
de acţiuni mecanice întreprinse de
fiinţele umane, în care un gest al
unuia declanşează reacţia celuilalt
şi tot aşa mai departe, impresia de
„mecanic” sporind, prin precipitarea
gesturilor şi acţiunilor, râsul. Efectul
boule de neige nu are ca rezultat
doar comicul, ci şi absurdul, omulmecanism
funcţionează anapoda,
ca o jucărie stricată; de aici şi până
la „gestul mecanic” lipsit de semnificaţie
al lui Ionesco nu mai e decât
un pas...
Şi la Jean Anouilh apar unele
elemente – e adevărat, mai puţine
decât la Cocteau – care anticipează
anumiţi parametri ai postmodernismului.
Fabula antică e reluată, în
aparenţă, la modul serios, tragic
chiar, numai că intervine, pe alocuri,
şi comicul, în majoritatea ipostazelor
sale (mai ales cel de limbaj
şi cel de situaţie). La acest autor,
comicul se opune tragicului, este
linguriţa de miere care însoţeşte un
medicament amar, pe care Anouilh
îl administrează publicului său în
doze moderate.
Mult mai blândă şi mai resemnată
decât ironia muşcătoare a lui
Cocteau, ironia lui Anouilh „emailează”
materialul fabulei, făcându-l mai
agreabil. Desigur, ca orice ironie,
ea vizează, obligatoriu, o anumită
ţintă: este vorba de sărăcia spirituală
şi de mediocritatea dezarmantă a
majorităţii oamenilor comuni, a „rasei
supravieţuitorilor cu orice preţ”, ale
cărui idealuri nu se ridică mai sus de
necesităţile fiziologice primitive: a se
hrăni, a se adăposti, a se înmulţi etc.
Vom observa, mai apoi, că
nici lui Anouilh jocul nu-i este străin:
demersul ludic se bazează pe
impresia permanentă că rolurile
ar fi fost distribuite în avans de
un autor-regizor, iar trama piesei
pare a fi cunoscută şi asumată de
actori, ceea ce creează efectul de
theatrum mundi, diluând tragismul
textului.
La aspectele enumerate mai
sus se adaugă şi intertextualitatea:
mai întâi, prin citarea şi inserarea,
fără nici o noimă, a textului clasic
(Vincent şi mama Euridicei recită,
fără a-şi da seama, pasaje întregi
din piesa On ne badine pas avec
l’amour a lui Alfred de Musset);
în al doilea rând, prin pastişarea
retoricii clasicismului (de exemplu,
tiradele comico-groteşti, de un retorism
grandilocvent, debitate de
tatăl lui Orfeu, care contrastează
frapant cu banalitatea zdrobitoare
a „mesajului”). Toate aceste elemente
contribuie la prefigurarea
unei estetici care conţine germeni
ai postmodernismului.