PDF - Limba Romana

Proză 143
semene în toate academicianului şi nu era sigură că se va găsi şi pentru dânsa,
pentru fiinţă, o femeie de treabă care să-l scoată în lume. Ah, acest orgoliu al
femeilor, care-şi dau întotdeauna valoare de unicat...
Însăşi natura tinde spre echilibru şi faptul acesta poate fi demonstrat cu
uşurinţă.
Se ştie că pe toate planetele (iar Granda – n-aţi uitat? – este planetă) cantitatea
sumară a proştilor şi deştepţilor este aproximativ egală. Atâta doar că proştii
sunt mult mai numeroşi, ceea ce este absolut explicabil. Dacă un ins deştept are,
să zicem, cinci kile de creier, ca să menţii echilibrul îţi trebuiesc trei-patru, ba
chiar cinci-şase tâmpiţi, cu leaca lor de minte (deşi, după părerea mea şi a altor
specialişti, ar fi suficient şi un singur nătărău pentru a-i băga minţile în cap sau,
din contra, pentru a-i scoate gărgăunii din cap oricărui deştept).
Chestia asta e ca şi democraţia şi încă nu s-a văzut băţ să nu aibă două
capete. Democraţia, fireşte, este un lucru minunat şi toate planetele trebuie să
aibă în mod obligatoriu regimuri democratice. Dar – atenţiune! – dacă un capăt
al băţului nu se află într-o mână viguroasă, la celălalt capăt – al băţului, desigur –
începe anarhia. Fiecare spune ce-i trăsneşte prin cap şi fiecăruia i se năzare că-i
mai breaz decât toţi ceilalţi. Păi, nu-i asta curată anarhie? Şi dacă se continuă aşa,
unde agungem, fraţilor?
Iată însă că într-o luni academicianul Haris a lansat celebrul său aforism,
dilema a fost rezolvată şi nodul gordian făcut harcea-parcea. Aforismul sună precum
urmează:
– Să fim liberali în limita permisă!
Altul, desigur, pentru a formula acest gând genial, această înţeleasă de toţi
regulă, ar fi scris tomuri întregi, ar fi moţăit prin toate prezidiurile şi în general s-ar
fi îmbătat criţă şi poate ar fi nimerit la poliţie sau în alt oraş, într-un oraş ciudat în
care partea opusă a străzii este întotdeauna cea pe care ai abandonat-o adineauri,
sfătuit, fireşte, de un imbecil. Pe partea asta, care trebuia să fie opusă, alt imbecil
îţi spune că partea opusă este cealaltă, dar care nu poate fi opusă, fiindcă... Ei, şi
aşa mai departe, până te ţicneşti umblând de colo-colo.
Academicianul Haris, va să zică, a urcat la tribună şi, în maniera-i lejeră, parcă
fără a depune nici un efort, în glumă, dacă vreţi, a lansat aforismul:
– Să fim liberali în limita permisă!
Şi în scurt timp acesta (am în vedere aforismul, nu academicianul) a făcut
ocolul planetuţei, bucurând nespus oamenii muncii, care intuiau că trebuie să fie
cumva cu nevoia asta de democraţie, dar încă nu ştiau cum anume. Nu-i decât un
exemplu. Contribuţia academicianului Haris la dezvoltarea gândirii poate fi depistată
în cele mai neaşteptate domenii. Cred că lucrul acesta ar trebui să fie clar pentru
toţi şi doar un derbedeu înveterat ar putea să-l pună la îndoială.
Slavă Domnului, şi pe amărâta de planetuţă Granda, şi în alte locuri mai
puţin cunoscute sunt derbedei câtă frunză şi iarbă, dacă n-or fi fiind şi mai mulţi.
Dar o societate civilizată de aceea este civilizată ca să aibă grijă de derbedeii săi.
Oricum, nu pot fi lăsaţi în voia sorţii şi nici n-ar fi frumos. În cazul acesta societatea
seamănă cu o dădacă grijulie. Dimineaţa, îl trezeşte pe drăguţul de derbedeu, îl
duce la closet, îi serveşte ceaiul, îl scoate la plimbare, îi şterge nasul, îl învaţă diferite
cuvinte frumoase şi lucruri folositoare... ei, şi aşa mai departe, până se face
noapte, când îl trimite pe derbedeu la culcare. Derbedeul, fireşte, deprins cu nărav,
nu vrea să facă nani, vrea eventual la fete sau la băieţi, şi atunci dădaca îi spune
poveşti despre viitorul luminos sau altele şi mai gogonate sau îi îngână cântece
revoluţionare de leagăn.