PDF - Limba Romana

Profil 193
creaţie (1989). Valoarea intrinsecă
a operei dlui profesor, atât cât o
îngăduiau circumstanţele, rezidă
în faptul că nu a insistat prea mult
asupra ideilor partinităţii în literatură,
asupra esteticii lui Plehanov sau
Leonid Timofeev, ci ne-a orientat,
pe riscul propriu, spre un Ibrăileanu,
Călinescu, Vianu, îndrumându-ne
indirect şi spre Hegel ori Kant.
O conştiinţă lucidă suportă
sub vremuri meschine o tensiune
dramatică de esenţă metafizică.
Calvarul acestei conştiinţe e cu atât
mai absurd, cu cât se consumă în
zonele „deşertului tătărăsc”, vorba
lui Dino Buzzati, unde limitele spaţiale
şi temporale nu pot fi nicidecum
stabilite şi, implicit, anulate.
Adeseori îmi aduc aminte
cu recunoştinţă nu atât de prelegerile
din auditoriu şi sfaturile din
cenaclu ale dlui profesor, cât de
neobişnuitele dialoguri peripatetice
pe care mi le-a hărăzit destinul, undeva
prin podgoriile Cahulului sau
Cantemirului, la culesul obligatoriu
de struguri, unde lipseau urechile
vigilente şi unde sufletul generos
al domnului profesor se deschidea
către marile şi dureroasele taine
ale suferinţelor neamului nostru.
Au fost rarele spovedanii de esenţă
socratică, din care am preluat câteva
concluzii fundamentale pentru
armonizarea, esenţializarea, sensibilizarea
verbului şi perpetuarea
propriilor mele principii de viaţă şi
de corelare a adevărului artistic cu
cel moştenit prin tradiţie, cultură şi
ideal naţional...
O vreme drumurile noastre
s-au despărţit pentru a ne reîntâlni
la o nouă răscruce, una din cele mai
fierbinţi, ale istoriei recente. Era perioada
restructurării, transparenţei
şi renaşterii naţionale.
Timotei Melnic a fost unul
dintre primii intelectuali universitari
care au aderat la Mişcare venind
întotdeauna cu soluţii, cu proiecte
şi cu idei. Reacţiunea de partid şi
universitară nu a întârziat să se
răzbune pentru opţiunile dumisale
tranşante, profesorul Timotei Melnic
fiind supus unor umilitoare proceduri
de reatestare, fiind marginalizat
şi redus la tăcere...
L-am admirat din nou pentru
aceeaşi verticalitate, principialitate,
când la un moment de cumpănă
pentru destinul limbii române, în
vara lui 2001, comuniştii erau pe
punctul de a decreta rusa drept
limbă de stat, şi doar acţiunile
energice ale organizatorilor şi participanţilor
la Congresul I al filologilor
din 29 august 2001 – Casa Limbii
Române, Uniunea Scriitorilor, Liga
pedagogilor, facultăţile de litere ale
universităţilor, un şir de personalităţi
ale vieţii ştiinţifice şi culturale
a Republicii Moldova – au stopat
fărădelegea. Discursurile rostite
la acest for de către Mihai Cimpoi,
Anatol Ciobanu, Ion Ciocanu,
Gheorghe Rusnac, inclusiv de
profesorul Timotei Melnic, O mare
dramatică nelinişte naţională, documentele
Congresului, Declaraţia şi
Adresarea intransigentă, adoptate
la Congres, cred eu, au influenţat
decisiv evenimentele din acel an şi
nu numai.
Gândindu-mă la destinul intelectualului
în spaţii de frontieră şi