PDF - Limba Romana

212
„două avantaje capitale în raport cu
marile direcţii actuale, de origine semantic
cognitivă ori hermeneutică”,
deoarece „ea beneficiază, pe de o
parte, de o explicaţie incomparabil
mai profundă a „creaţiei metaforice”
(ca înrădăcinată) în mediul cognitiv
al limbajului, pe care o furnizează
teoria lingvistică, iar pe de altă
parte, de o paroximare esenţială
a spectrului creaţiei metaforice în
poezie, pe care o furnizează teoria
blagiană a dimensiunii «revelatorii»
a textelor culturale”, pentru ca doleanţa-concluzie
să fie şi ea demnă
de-a fi reţinută, în speranţa că întradevăr:
„Alianţa fericită între profunzimea
intuiţiei, din opera teoretică
a unuia dintre cei mai mari poeţi
şi filosofi est-europeni ai veacului
încheiat, şi rigoarea conceptuală a
celui care a fost numit, cu temeinică
justificare, în Japonia, „lingvistul
secolului XXI”, ne îndreptăţeşte
să credem „în şansele unui nou
început de drum, sub astfel de zodii
înalte şi de cel mai bun augur pentru
viitorul ştiinţelor noastre umane”.
Deopotrivă de întemeiată ar fi, cred,
părerea că acesta nu ar constitui,
probabil, un început de drum, o
deschidere nouă, ci, mai curând, o
re-luare de cale, o re-deschidere,
o re-venire la un concept sau un
florilegiu conceptual ce ispitise,
cândva, cunoaşterea umană. Deoarece
ceea ce s-ar numi amorsarea
unei noi paradigme sau cotitură
metaforică nu poate să ne ducă
cu gândul chiar spre începuturile
mitologice ale cunoaşterii umane
care presupuneau, înainte de toate,
limba Română
anume metafora ca element activ în
tentativele de receptare şi explicare
a existenţei în complexitatea ei
cosmică, dar şi în particularităţile-i
ce ţineau de condiţia omului firav
(dar trestie cugetătoare totuşi!), ce
trăia surpriza de a-şi „descoperi”
propria conştiinţă şi, prin ea –, de
a se releva sieşi la prima mare răspântie
a cunoaşterii dintre: eu – tu,
eu – altul. În ce priveşte timpurile şi
artele contemporaneităţii sau celei
abia convertite în trecut... recent,
în primă şi uşoară brumă de istorie,
în lumina (sumbră) a consecinţei
„izgonirii” metaforei, o vreme, sau,
ca să nu fie prea dur spus –, doar a
neglijării ei, să ne întrebăm asupra
agoniselii poetice a postmodernismului
(de când se tot vorbeşte de
atare stare textuală / textualistă –
care nici tu şcoală, nici tu curent,
nici tu formulă cât de cât explicită
şi credibilă nu e – până în ziua de
azi). Deci, în atâta timp – că se tot
vorbeşte de vreo trei-patru decenii
de postmodernitate – respectiva
agoniseală ar fi putut obţine deja
statutul de... moştenire. Însă, ca
valoare (nu ca extindere), sub presiunea
logicii şi iminentei „clasicizări”,
postmodernismul nu prea are cu ce
se lăuda. Probabil – pe lângă mai
multe motive – şi din cauza că a
cam neglijat respectiva figură de
stil („Atenţie, aici e o figură!” strigă
atunci un expert în lingvistică, făcând
o mutră bănuitoare”, precum
spune un vers de Michel Deguy)
şi (încă?) nu a lăsat în memoria
culturală a lumii metafore-unicat;
ceva asemănător a ceea ce Gh.