PDF - Limba Romana

56
urmărit la flacăra lumânărilor paloarea
obrazului său supt, mistuit ca
de boală, cu fruntea mare părând
că-i striveşte faţa. Niciodată, cât îi
studiasem expresia schimbătoare
a chipului său marcat de-o remarcabilă
frumuseţe interioară dată de
sensibilitatea lui, nu mi s-a arătat
mai poet, mai însufleţit şi demn
de versurile pe care începu să i le
şoptească lui Eminescu, de parcă le
rostea prima dată, înfiorat de o prezenţă
ca şi vie a celui pe care-l avea
în minte şi-l simţea acum cu tot
sufletul în faţa sa. Poezia, apărută
şi citită mai târziu într-o gazetă din
Botoşani, nu mai avea să mă impresioneze
ca cea auzită din gura lui la
mormântul lui Eminescu, aşa cum
aveam să trăiesc, tulburat, acelaşi
sentiment de straniu şi de mister al
creaţiei, al geniului care-şi iese din
sine, când l-am auzit pe Labiş,
cu glasul lui de copil, dulce-moldovenesc,
citindu-ne prima dată,
într-o spălătorie din podul casei lui
Ştefan Luca, mie, lui Ion Cârje de
la Contemporanul şi lui Pişta Luca,
Moartea Căprioarei. Dacă Grig s-ar
fi mulţumit cu acel recital dat pe
întuneric, la lumina lumânărilor şi-n
plin mister al cimitirului adormit, şi
am fi plecat ţinându-ne de mână, ar
fi fost ca o ieşire dintr-o biserică în
plină sărbătoare, dar ne-ar fi lipsit
de acel prisos de spaimă şi tensiune
mentală pe care ţi-o dă însuşi
misterul provocat. Grig a vrut să
găsim şi mormântul lui Labiş. Se
bizuia pe spusele mele c-am mai
fost şi la mormântul lui Labiş şi i-am
aprins câte o lumânare. Bine, dar
eu fusesem ziua. Pe lumină poate
limba Română
m-aş fi descurcat repede. Acum
însă, bâjbâind prin întuneric, înfricoşat
fără să vreau, nu numai că
nu găseam mormântul căutat, dar
m-am rătăcit şi de Grig. Mi-am dat
seama deodată că sunt singur. Grig
nu mai era lângă mine. Am început
să-l strig. Grig! Grig! Nu vă descriu
groaza care mă stăpânea. Grig nu
răspundea. În cele din urmă, după
o veşnicie, ca dintr-un cavou spart,
l-am auzit şi pe Grig, strigându-mă:
Alecu! Alecu! Ne-am regăsit într-un
târziu după strigăte, ne-am luat de
mână şi am ieşit fugind din cimitir,
goniţi ca de strigoi. Portarul ne aştepta
cu poarta deschisă, râzând de
spaima noastră, de care, scăpând
dincolo de poartă, în lumina străzii,
am început să râdem şi noi.
A treia întâlnire la miezul nopţii
cu Grig s-a petrecut la Moscova.
Eram cu doctorul – fie iertat şi el,
că se află acum în împărăţia cerului
– Florin Tuţă Popescu, medic
psihiatru şi pictor peisagist, în tentativa
noastră eşuată de a deschide
o mare expoziţie la Moscova. Eu
profitasem de o invitaţie oficială pe
care o aveam de la Uniunea Scriitorilor,
ca să iau cu mine un vagon
de tablouri mari cu Răstigniri şi
suplicii martirice, cu chipul Mântuitorului
glorificat în manieră apăsat
expresionistă, să-i zgudui pe ruşii
pravoslavnici, pe care-i ştiam atât
de mari iubitori de artă, imaginându-mi
cu naivitate cum aveau ei să
răspundă acelui şoc provocator,
în plin realism socialist, din care
figura Creatorului era înlocuită cu
creaturile marxism-leninismului.
Cum aveau să răspundă moscoviţii