PDF - Limba Romana

202
limba Română
care nu e lipsit de autoironie, care
se autoparodiază, în însuşi actul
scriiturii (...), adesea apărând în
ipostaza unui sau altui scriitor cunoscut”
[4, p. 120].
Aceleiaşi estetici postmoderne
i se circumscrie şi demersul ludic,
jocul „amuzant şi amuzat” [5, p. 34]
din piesa cocteliană, cu toate consecinţele
sale în plan artistic. Dintre
acestea amintim „teatralismul” ce
pulverizează iluzia verosimilităţii,
deschiderea spre sală şi implicarea
publicului în desfăşurarea acţiunii
ce anunţă, cu mult înainte, teatrul
happeningului.
De asemenea, textul coctelian
anticipează şi un alt „produs”
al perioadei postmoderne: Teatrul
Absurdului. Una dintre strategiile
acestui gen al anilor ’80 este utilizarea
– e adevărat, încă sporadică
şi timidă, la Cocteau – a cuvântului
„vidat de sens”. Altfel spus, există
în piesă unele pasaje în care sesizăm
că discursul încetează să mai
semnifice, iar finalitatea rostirii lui
– dacă există vreuna – nu este alta
decât jocul verbal gratuit, de dragul
jocului. Vom lua spre exemplificare
aşa-zisul „poem” dictat lui Orfeu de
către calul-muză, în cursul şedinţei
de spiritism: „Madame Eurydice
Reviendra Des Enfers”. Desigur,
fraza în sine semnifică ceva în
economia piesei, exprimă o profeţie
care anticipează un eveniment
capital – pierderea şi recuperarea
(provizorie) a personajului feminin.
Dar, pe de altă parte, Cocteau face
o piruetă, o scamatorie, arătândune
şi cealaltă faţetă a monedei:
utilizează literele iniţiale ale fiecărui
cuvânt, formării acrostihului
MERDE (adică „RAHAT!”), care, la
drept vorbind, n-are nici o noimă,
nu transmite nici un sens „abscons”.
Ajungem aici la una dintre cele mai
frecvente stratageme postmoderne:
limbajul funcţionând în gol, ca la
Ionesco sau Beckett. Avem de-a
face, în context, cu un „semnificant”
fără „semnificat”, descris de Jean
Baudrillard în teoria sa expusă în
lucrarea L’Échange symbolique
et la mort, din 1976: în stadiul
postmodern asistăm la „desfiinţarea
unei valori referenţiale a semnului”
[lingvistic], adică, după cum arată
Liviu Petrescu (în Poetica postmodernismului,
1998) „la o «emancipare»
a acestuia, la o eliberare
a lui de orice obligaţie «arhaică»,
pe care ar mai putea-o avea, de a
desemna ceva” [2, p. 125].
O ultimă remarcă se impune
în legătură cu piesa lui Cocteau: pe
alocuri personajele sale seamănă
izbitor cu „personajele-fantoşe” ale
lui Ionesco, lucru care a fost observat
de Maria Vodă-Căpuşan încă în
1976, în studiul Teatru şi mit [5, p.
37]. aceste personaje sunt lipsite
de consistenţă psihologică, n-au
instinct de conservare, comportamentul
lor pare uneori tributar unei
logici intermitente sau chiar deficiente,
iar gesturile lor sunt, adesea,
mecanice. De exemplu: Euridice
e în depresie (i se întâmplă de
câteva ori pe zi), fără vreun motiv;
în această situaţie, ea sparge, de
fiecare dată, câte un ochi de geam;
este chemat de urgenţă ciudatul
geamgiu Heurtebise; el se suie pe
un scaun ca să evalueze pagubele,