PDF - Limba Romana

76
rii” deveniseră deja notorii, am fost
solicitaţi, împreună cu Grigore Vieru,
să alcătuim culegerile. Mare ne-a fost
şi nouă mirarea. Grigore Vieru era
responsabil de selecţia poeziilor,
iar eu urma să invit compozitorii să
scrie muzică pentru ele. Problemele
n-au întârziat să apară. Nemulţumiţi
s-au găsit cu duiumul. Vă imaginaţi,
două persoane care nu se aflau în
graţiile regimului – Vieru şi Andronic
– făceau selecţia. Autorii de maculatură,
care (maculatură) apărea în
cantităţi industriale, „compozitori” şi
„poeţi”, au făcut un tărăboi inimaginabil,
revendicându-şi fiecare dreptul
de a figura printre autorii crestomaţiei.
Am început să promovăm
talentele naţionale. Primei culegeri
Vieru i-a dat un titlu duios – „Poiana
privighetorilor”. Uniunea Compozitorilor
trebuia să avizeze lucrarea,
chiar dacă în culegere figurau nume
care în prezent nu au nevoie de
prezentare – Andrei Tamazlâcaru,
Dumitru Fusu ş.a. Pe 9 ianuarie, zi
în care nici Vieru, nici eu nu eram
în oraş, Uniunea Compozitorilor a
convocat o şedinţă la care s-a pus
în discuţie cuprinsul culegerii (e un
fel de a spune, de fapt, a început
răfuiala cu ceea ce reuşiserăm să
facem). Ni se imputa că versurile
nu-s bune, că cei care au compus
muzica n-au „paşaport” de compozitor.
Vieru venise la sfârşitul
şedinţei, când nimeni nu se aştepta.
În culegere era şi o melodie scrisă
de poet. Un grangur de la uniune
i-a sugerat „binevoitor” lui Vieru să
compună melodii când se va pensiona...
Ne-a salvat Tudor Chiriac,
care deţinea o funcţie la Ministerul
limba Română
Culturii şi culegerea făcută de „marele
naţionalist” Vieru, secondat de
Andronic, a fost totuşi „validată” cu
unele mici modificări. Au urmat alte
culegeri şi o antologie, şi de fiecare
dată se găseau destui cârcotaşi
care să ne împiedice în fel şi chip.
Numai că Vieru a dat dovadă de
fiecare dată de o stăpânire de sine
şi de o consecvenţă uluitoare. Îi
dezarma pe toţi cei ce încercau să
ne obstrucţioneze munca la acele
prime culegeri de cântece cu caracter
naţional. Se trimiteau depeşe
la cc al pc din R.S.S.M. în care se
menţiona că „naţionaliştii” Vieru şi
Andronic nu le permit compozitorilor
„naţiunilor conlocuitoare” să se
afirme, lucru care ne-a adus destule
necazuri. Însă pentru mulţi dintre
tinerii compozitori de atunci Vieru
a fost un adevărat mentor.
– Creaţia şi dragostea de
neam au întărit prietenia dintre
Ştefan Andronic şi Grigore Vieru.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră
această legătură?
– Citisem undeva că, de fapt,
creaţia este preaplinul sufletului,
oglinda zbuciumului său. Vieru n-a
cerut niciodată nimic pentru sine,
nu cere nici acum. Chiar şi atunci
când se supără, o face cu delicateţe.
Ei bine, atunci când duşmanii
au încolţit limba română, Vieru
– om plăpând şi vulnerabil – s-a
preschimbat într-un vulcan, care
cu lava sa ar fi putut arde orice ar fi
stat în calea propăşirii celor sfinte.
Ţin la această lungă şi frumoasă
prietenie cu maestrul Vieru, cred în
sinceritatea ei şi am nevoie de ea
ca de aer. Grigore mi-e ca un frate.