PDF - Limba Romana

Pe mine mie redă-mă 11
te de Lev Tolstoi care lua de bună
doar varianta a şaptea a romanelor
sale sau de şi mai drasticul Flaubert
care din douăzeci de pagini scrise
lăsa numai una. La Eminescu unele
strofe au avut peste 30 de variante.
Eminescu a făcut revoluţie în
poezia vremii, a afirmat ceea ce pe
vremea lui părea nou şi un pic înfricoşător.
Reţinem, pentru moment,
cuvântul „nou” şi continuăm cu
supoziţia că geniul îşi construieşte
un univers al său şi acolo unde
lucrează el lasă spaţiul „fierbinte”.
În apropierea acestui univers nu se
poate scrie decât complementar,
idee asupra căreia a insistat, de mai
multe ori, şi regretatul Liviu Damian.
Universul Eminescu, universul
Sadoveanu, universul Rebreanu,
universul Stănescu... Avem multe!
Chiar şi literatura franceză, cu sutele
de programe şi mofturi literare, a
oscilat la un moment între un „Da”
afirmat de românul Tristan Tzara şi
care a generat dadaismul şi un „Nu”,
precum s-a numit programul literar al
lui Eugen Ionescu. Ei, iată că după
toate acestea tot nu putem expulza
sămănătorismul şi realismul socialist
din noi, iar dacă uneori poezia contemporană
nu aduce aminte de Mioriţa,
o considerăm un fel de atentat
la bunul-simţ. Aici e locul potrivit să
amintim una din tabletele lui George
Călinescu în care el aducea unele
obiecţii firii cam leneşe şi baladescarhaice
a românului. Indianul care
lupta cu „pieile albe”, dacă punea
mâna pe o armă, nu întârzia s-o şi
folosească. Iar românul tânjeşte după
trecutul lui idealizat zicând:
Şi cum viu pe drum de fier
Toate cântecele pier.
Să precizăm că aici nu e
vorba de Eminescu, de viziunile şi
de opera lui, ci de baladescul care
ne copleşeşte şi pe care poetul l-a
intuit cu atâta fineţe în Doina.
Criza de identitate a poporului,
una despre care se vorbeşte foarte
mult şi în partea dreaptă a Prutului
– iată încă o temă la care avem
corigenţe.
Nu ştiu de ce, uneori ni se pare
că, orientaţi spre Europa, vom reuşi
cumva să întrecem trenul alergând
desculţ.
Îndrăznesc să presupun că
peste un timp nu prea îndelungat
– vreun sfert de veac – românul
va deveni alt om. Vă sperie acest
lucru? E şi firesc. Însă faptul acesta
nu ne dă dreptul de a renunţa. Aş
pomeni, în acest sens, o parabolă
a scriitorului rus Rasputin care
sună cam aşa: „Să zicem că de
la Irkutsk spre Moscova a decolat
un avion. După o vreme de la decolare
toţi pasagerii avionului îşi
dau seama brusc că au uitat acasă
ceva fără de care zborul lor spre
capitală devine lipsit de sens. Cel
puţin aşa li se pare lor la moment.
Ce să facă pasagerii? Să intervină
pentru a întoarce avionul sau săşi
continue zborul conştientizând
noua lor situaţie. E clar că trebuie
aleasă varianta a doua”.
Parabola ar fi valabilă la noi înlocuind
avionul cu o corabie. Portul
începe să rămână în urmă. Mersul
e sigur, se pare că timonierul e om
priceput. Dar stai să mă uit bine –
suntem şi noi la bord?
Or, am vrut să precizez de la
început, în ciuda comparaţiei cu Sisif,
Eminescu n-a muncit degeaba.
De ce am face-o noi? Ar fi a treia şi
cea mai cumplită corigenţă.