1969-Hassel-Sven General-SS

smârcului. Un om poate trece, dar e periculos. Dacă ai alunecat, adio
speranţă de scăpare, mlaştina nu restituie niciodată prada. În plus, ştim
din experienţă, că asemenea „cărărui" sunt înţesate de capcane, una
mai ingenioasă decât alta. Dai în lături o cracă, şi, brusc, pământul îţi
fuge de sub picioare, o ridici şi te pomeneşti străpuns de câteva
baionete legate mănunchi. Un vrej inocent de iederă spânzură de un
copac — tragi de el ca să-ţi faci loc şi minele explodează, în stare să
sfârtece o coloană întreagă.
Porta avansează, ţinând pregătit aruncătorul de flăcări. Face un pas
şi se opreşte, scrutează atent cu privirea, pasul următor ar putea fi
mortal... Trecând, avem grijă să nu atingem nici o plantă. Într-un anumit
loc a fost nevoie să facem o adevărată echilibristică pentru a evita nişte
baionete trecute prin carne putredă — o simplă zgârietură şi te-ai
asigurat de tetanos sau septicemie. Până şi un amărât de arici ne-a dat
sudori reci: deseori, bietele vietăţi sunt ataşate de o mină.
Micuţul păşeşte în urma lui Porta cu ţeava pistolului-mitralieră
aţintită în sus, gata să deschidă foc asupra trăgătorilor camuflaţi în
copaci. Sunt greu de descoperit şi dacă ai cea mai mică bănuială, trebuie
să tragi primul. În materie de camuflaj, ruşii ne au pe toţi la buzunarul
mic. Un siberian poate rămâne nemişcat şi douăzeci şi patru de ore în
vârful unui copac, am avut parte de aşa ceva. Până şi păsările se lasă
înşelate — omul se contopeşte într-atât cu arborele, încât ele se aşează
pe el ca pe o banală cracă.
Pe neaşteptate, Porta se cufundă în apă. Doar capul depăşeşte
ferigile crescute din belşug în mâlul smârcului. La un semn de-al lui,
plonjăm şi noi; plasa de camuflaj pe care o purtăm pe căşti ne face,
practic, invizibili. Se scurg vreo zece minute.. Nimic... Atunci, prudenţi,
ne săltăm capetele.
Pe o creangă numai putregai, s-a aşezat o păsărică verde-galbenă.
Ciudată păsărică. Bate din coada sa verde, îşi lasă capul când pe o parte,
când pe alta, şuieră, face cu ochiul. Această păsăruică drăgălaşă e
mortal de periculoasă, e, ceea ce se cheamă, un vestitor. Instinctul
nostru de fiare ne-a prevenit: duşmanul e pe aproape. Porta avansează
pe genunchi; numai un tremur uşor al apei îi dezvăluie prezenţa. Nici un
sunet, doar că zburătoarea îşi întrerupe din când în când ciripitul şi-şi
răsuceşte căpşorul, ba la stânga, ba la dreapta, de parcă ar şti că cineva
se apropie pe sub apă.
Legionarul e cu pumnalul între dinţi. Porta se ridică din apă, aruncă
o privire circulară, după care, şovăind, întinde mâna spre pasăre.
Instantaneu, două umbre se năpustesc spre el, dar răpăie un pistolmitralieră
şi pumnalul Legionarului se împlântă în spinarea uneia din
siluetele verzulii. Am scăpat şi de data asta.
Păsărica îşi ia zborul şi dispare printre răchite; câtva timp rămânem
imobili trăgând cu urechea la straniul ei cârâit.
— Ce oroare, murmură Bătrânul şi dând să păşească e cât pe aici să
se împiedice de trunchiul putred şi scorburos al unui copac.
— Atenţie, nenorocitule! răcneşte Legionarul.
Fire subţiri, petrecute pe după o cracă leagă putredul trunchi de o
încărcătură explozivă plasată sub „potecă". Bătrânul se face alb ca varul.
— Ai avut baftă! mârâie Legionarul. Dar, Dumnezeule, ce viaţă!
Barcelona lunecă scoţând un strigăt ascuţit, dar Micuţul îl înhaţă
prompt şi-i restabileşte echilibrul pe bârnele care se leagănă periculos şi
parşiv. Mlaştina întreagă pare să tragă cu urechea. Au amuţit până şi