1969-Hassel-Sven General-SS

Iar un planşeu, chiar şi crăpat, pe ici, pe colo, nu va împiedica niciodată
vehicule să treacă! Fără de voie, am fabricat cel mai solid pod din lume.
De aici încolo, nici un pilot de avion nu-l va mai putea repera!
Accesul de râs care ne cuprinde e general. Traversăm fluviul
alergând peste planşeu şi, chiar la mijlocul acestuia, apa tot nu ne
ajunge decât până la genunchi.
— Să vrei să înoţi şi tot nu poţi! râde cu hohote Gregor.
— Ajunge! ordonă Bătrânul. Roiu'!
Peste cinci minute, s-a terminat cu râsul.
Iată-ne, din nou, în pădure. Poteci, pâraie, ochiuri de apă, lăstăriş,
ferigi, copaci şi iarăşi copaci. E clar, ne-am rătăcit. Brusc, dăm de un
pădurar! Un bătrân care sparge lemne în faţa colibei sale.
— Salut, tovarişci! îi zice Porta cum nu se poate mai amabil.
Uluit, pădurarul ridică nasul. E bătrân, bătrân de tot. Ascunşi sub
două sprâncene stufoase, ochii sunt de un albastru incredibil. Lăsând
toporul din mână, ne măsoară curios, apoi, cu aerul cel mai firesc din
lume, i se adresează lui Porta:
— Ah! Tu eşti. Unde naiba ai rătăcit atâta amar de vreme?
— Am fost la război, îi răspunde Porta pe acelaşi ton. Nemţii au
venit iarăşi, n-ai aflat?
— Adevărat? Atunci, trebuie daţi afară, spune bătrânul, şi cu o
lovitură zdravănă despică lemnul pregătit. Cum o duce maică-ta? îl mai
întreabă pe Porta.
— Bătrâna o duce bine, mulţumesc de întrebare.
— Bine. Ai căsăpit mulţi nemţi?
— Câţiva, cu siguranţă, răspunde, modest, Porta şi-i întinde
bătrânului pădurar punga cu mahorcă.
— Tutun cazon, declară, sentenţios, moşneagul şi, fără să-i mai pese
de noi, se reapucă de treabă.
La rându-ne, dispărem printre brazi, dar loviturile de topor răsună
încă multă vreme în urechile noastre. Atât de mult încât, învârtindu-ne,
pesemne, în cerc, ne trezim deodată în faţa faimosului pod.
Atunci, Bătrânul decise să urmăm cursul fluviului în ciuda riscului de
a da peste, trupe sovietice. Dealtfel, a avut dreptate. După două zile
eram în poziţiile noastre şi Bătrânul a putut raporta: „Misiune
îndeplinită", fără prea multe amănunte suplimentare.
Frigul devenea tot mai intens. Venise iarna. Într-o noapte se porni şi
primul viscol. Cum tot nu primisem mantăi, îndesam pe sub uniforme
orice hârtie pe care o găseam. Nimeni nu mai credea în „măreaţa
victorie de la Stalingrad". Trenurile cu trupe proaspete încetaseră să mai
vină, hrana şi toate celelalte erau paraşutate, circulau diverse zvonuri
sinistre cum că ruşii ne-au încercuit şi n-avem scăpare. Raţiile fuseseră
reduse şi ordinul era să economisim muniţia.
Ce frig! Dumnezeule, ce frig! Se vorbea de degerături... unele
intenţionate chiar. Doi băieţi din compania noastră, care-şi puseseră
dinadins ciorapi uzi în picioare ca să doarmă aşa, au fost executaţi, ca
vinovaţi de automutilare, în Pădurea Tătarului.
Standartenführerul SS azvârli, cu vădită plăcere pe masă telegrama
ultrasecretă pe care tocmai o primise şi o împinse spre Sturbanführerul
Lippert.