1969-Hassel-Sven General-SS

mitralieră. Mai, mai să dea în roşcovan! Abia la ultima magazie, lucrurile
se îndreptară: în camion fură stivuite cutii de conserve.
— Vodca o luaţi de la magazia depozitului 36. Le-am telefonat s-o
pregătească, să nu pierdeţi timpul de pomană, spuse sergentul pe care
acum Porta l-ar fi îmbrăţişat din toată inima.
Odată încărcată şi vodca, ne-am oprit la un rusnac, dezertor, amic
fireşte cu Porta. Tot ce putea fi mâncat sau băut a fost dosit în pivniţă,
apoi am scos camionul afară din oraş şi l-am incendiat cu grenadele; de
raportat, aveam să raportăm că ne-au atacat partizanii. În felul ăsta,
scăpam de orice anchetă.
Bineînţeles, când s-a ivit prima ocazie, am tras un chiolhan pe
cinste, îmbătându-ne cui şi ghiftuindu-ne până la râgâială. În timpul ăsta,
oraşul vuia de zvonuri: ba că ruşii au străpuns frontul în nord, ba că se
va ordona o retragere strategică, ba vă vom declanşa noi o contraofensivă,
ba că noile arme secrete au şi intrat în funcţiune, ba că... Cert e că,
zi şi noapte, lungi garnituri de tren luau calea spre Orel şi Bielgorod. Şi,
ca o culme a tembelismului prusac, suntem trimişi — noi, experţii! — să
urmăm nişte cursuri de luptă anticar! Noi, pe post de elevi, ascultând
inepţiile unui ofiţeraş care nu a văzut un T—34 decât în poze!
Soseşte un ordin şi întreaga noastră cazarmă intră în ebuliţie:
şmotru general, se spală, se freacă duşumelele, cazarmamentul vechi e
înlocuit cu altul nou, tocăraia e revopsită şi toată lumea fură ca-n codru
tot ce poate fi furat, mai ales că se aude că regimentul nostru va fi transferat
la Berlin în vederea întăririi garnizoanei de-acolo. Zvonul e, fireşte,
idiot, dar îl credem pentru că ne place să-l credem! În pauze, facem
mânuiri de armă, de parcă am fi recruţi pe timp de pace.
— Am aflat despre ce-i vorba, declară, solemn, Porta. Zilele astea
vom capitula şi exerciţiile le facem ca să-l putem primi pe tătuca Stalin
după toate regulile armatei prusace!
Heide, nazist tâmpit, pretinde că, dimpotrivă, lupta contra
bolşevicilor va continua, dar că Führerul e pe punctul de a încheia pace
cu englezii — saxoni şi arieni şi ei — şi că regele britanic vine să ne
viziteze. Gogoaşa e enormă, dar uite că prinde, iar unii s-au şi apucat să
caute prin şcolile devastate niscaiva manuale de engleză. Până la urmă,
ajungem să regretăm tranşeele...
Adevărul îl aflăm tot de la Heide: cel aşteptat e Hitler! În primul
moment, stupoarea e generală. Apoi, un gigantic hohot de râs. Auzi
dumneata, să vină Führerul în persoană ca să vadă cum arată nişte
prăpădiţi de răcani, gunoiul tranşeelor! Imposibil! Prea ar fi de tot!
— În definitiv, comentează Bătrânul, ciupindu-se de nas, n-ar fi chiar
atât de năzdrăvană ideea: poate că vrea să vadă cum arată nişte scăpaţi
din morţi, reînviaţii de la Stalingrad.
— Mie unuia nu-mi miroase a bine, bombăne Micuţul. Prefer să fiu
trimis la deminări decât să am de-a face cu granguri atât de mari!
Peste puţin timp, ştirea se confirmă. Din acel moment, parcă au
năvălit toţi dracii în cazarmă. Ofiţerii şi gradaţii urlă ca nişte apucaţi,
plouă cu ordine, urmate aproape imediat de contraordine, toţi sunt
buimaci, zăpăciţi, isterizaţi şi gata să se ia de guler.
Către miezul nopţii, iată-ne aliniaţi pe trei rânduri, aşteptând. Nici
vechea gardă imperială nu sclipea cum sclipim noi. Doi sergenţi, echipaţi
cu lanterne de semnalizare au fost trimişi la capătul străzii să pândească
sosirea cortegiului. Timpul se scurge încet, încet. Nervozitatea creşte. La
fel şi gerul. Nemişcarea ne ucide.